LiterNet la 1 an - O poveste în mai multe culori şi cîteva cuvinte îngroşate

Iar mă apuc să scriu. Nu că n-aş mai fi scris încă o dată, dar... aşa e cînd împarţi "bunurile" cu societatea înconjurătoare. Am nişte colegi foarte drăguţi, şi pentru că tuturora ne place să folosim ploterul color, să ne facem proiectele şi să pierdem vremea pe net, ne îmbulzim mereu în CADlab în pauzele dintre cursuri; concluzia ar fi că n-am mai reuşit niciodată să ajung la acelaşi computer unde îmi salvasem textul cu povestea trecută - dar ştiu că e macul din dreapta mea unde stă Jim acum care din întîmplare scrie şi el un text (de obicei face proiecte în AUTOCAD pentru că el e student la lumini).

Aşa că, iată-mă scriind altă poveste. Dar este una nouă, despre ziua de azi (încă mă mai încadrez în perioada de un an care mi-a fost acordată de Răzvan ca subiect de referinţă). Şi să ştiţi că eu mereu povestesc despre prezent pentru că lucrurile sînt aşa de intensive încît nu-mi mai amintesc să povestesc ceva despre trecut (nici măcar nu mai ştiu dacă ieri e trecut, sau e tot prezent, pentru că tot ce fac e cam de la o zi la alta).

... şi cel mai tare mă enervez cînd mă trezesc scriind "prezent" cu S în loc de Z, şi chestii din astea legate de limba română pe care nu aş fi putut niciodată să mi le închipui ca fiind involuntare (trebuie să mărturisesc că îi uram pe românii care veneau din State şi aveau dificultăţi de vorbire în limba română)...

Pentru că este o perioadă deja friguroasă (14 octombrie 2002), am început să mă bucur de fiecare zi însorită pe care o am. Aşa că azi de dimineaţă, văzînd soarele răsărind, mi-am închipuit că va fi foarte cald; aşa că nu mi-am pus nici un fel de haină şi am îngheţat pînă la şcoală (într-un fel de-aia am şi timp acum să scriu povestea asta pentru că mi-e foarte frig să fac drumurile pe care le am de făcut azi prin campus!)

Deja ziua a început foarte de dimineaţă şi acum sînt în pauza de prînz. Am avut cursul de lighting design şi în curînd o să merg în atelierul de recuzită unde îmi petrec aproximativ cincisprezece ore pe săptămînă. Apoi voi avea o repetiţie şi de fapt, despre asta vroiam să vă spun, despre ceea ce fac eu aici cu totul şi cu totul nou.

Regie - n-am avut de-a face niciodată în viaţa mea pînă acum cu "regia", doar cu "regizorii". Şi pentru că mi se pare la fel de greu cum mi se părea şi pînă acum, am decis că trebuie să şi performez, ca să mai am şi alt challenge. Aşa că, iată-mă jucînd în două piese - proiecte mici de 10 min fără vorbe, care pentru unii s-au transformat într-un fel de mimă iar pentru alţii în dans contemporan. E foarte ciudat că cele două piese sînt atît de diferite, încît mă pun în faţa adevărului: nu sînt actriţă şi nici dansatoare. Vă daţi seama cum mă frămînt eu la repetiţii cu aceste probleme, cînd într-una dintre piese trebuie să flirtez cu un individ care vine în cafeneaua unde mă aflu, iar în cealaltă trebuie să fac mişcări cu concentrare maximă (nu ştiu cum le numeşte regizorul/coregraful meu, dar ştiu că pentru mine e tare greu) cum ar fi să dau din cap în continuu pentru 5-6 minute (cine mă cunoaşte probabil că deja are un zîmbet înmărmurit pe figură; flirtul nu aparţine persoanei mele, iar datul din cap cred că l-am exersat ultima oară cînd eram "rokeriţă" pe la 14 ani).

Dar mă bucur foarte mult că toate aceste probleme mă frămîntă. Mi se par interesante tocmai pentru că nu le-am mai abordat niciodată pînă acum şi pentru că nu-mi sînt specifice. Cu siguranţă aştept un rezultat pozitiv pentru persoana mea; o schimbare care să mă ajute mai tîrziu în demersul meu profesional. Şi cînd te gîndeşti că apoi aş putea să seduc regizorii cu care aş vrea să am de-a face (ca scenograf), sau poate o să-mi placă să dau din cap de-acum încolo şi o să mă apuc de dans contemporan; sau, de ce nu, poate o să-mi fie foarte la îndemînă şi o să găsesc un job bine plătit ca să dau din cap, iar cu banii pot să fac ce-mi place - să mă duc la film (!)

Povestea unei zile întregi, cred că ar fi cam mult pentru o singură poveste, avînd în vedere cît de intensiv e programul meu zilnic (şi am aflat că următorul quarter va fi de departe mai aglomerat).

Dar aş putea să vă spun că acum o să mă duc pe scenă unde mai avem lucruri de finisat pentru decorul la "Scapin" care va avea premiera weekendul viitor şi care va fi prima piesă pe care o s-o văd în USA.

M-am gîndit de multe ori că noi făceam în România producţii care se jucau doar de cîteva ori şi cîteodată simţeam că efortul nu merită. Alteori, unele producţii erau aproape unicat şi simţeam că ar fi meritat chiar mai mult (nu o să dau exemple pentru că unele titluri îmi sînt încă prea apropiate şi mai am ceva pînă să mă răcesc şi să gîndesc totul ca pe o amintire).

Aici toate producţiile rulează mult mai puţin. Şi chiar dacă proiectele astea sînt doar pentru şcoală, totul este tratat cu seriozitate maximă ceea ce mă face să rămîn pe aceeaşi poziţie - a admiratorului în faţa profesionalismului.

Cu siguranţă acest text (pentru că nu pot să-i spun poveste) m-a ajutat şi el la ceva; să am de-a face cu alt subiect cu totul nou şi necunoscut, scrisul. Nu sînt o scriitoare, ar fi a treia negaţie pe ziua de azi, şi mult prea profesional spus. Nici măcar termenul "scris" nu îl cunosc. Sînt o persoană care s-a bazat întotdeauna pe imagini, pe vizual, nu pe text; aşa că... dacă urmăriţi cu atenţie layout-ul paginii, şi dacă citiţi numai cuvintele subliniate puteţi să economisiţi timp şi să vă faceţi şi o vagă idee despre ceea ce am vrut, sau mai bine zis despre ceea ce mi-a venit să vă povestesc.