S-a născut la Hobiţa, un sat din judeţul Gorj la 21 Februarie 1876, într-o familie de origine modestă. Primele două clase primare le-a făcut la şcoala din Peştişani - un sat din apropiere. Pentru că şi-a crestat numele pe banca de lemn a şcolii, învăţătorul l-a închis într-un coteţ drept pedeapsă. Supărat, a refuzat să mai meargă la şcoală. La vârsta de 11 ani, a fugit la Târgu Jiu şi s-a angajat ca vopsitor într-o boiangerie. Contractul său de angajare spunea că este primit pe "trai laolaltă cu toţi, două rânduri de ţoale şi ce-om mai vedea". Nu a rămas prea mult acolo, pentru că mama sa a aflat unde este. Când l-a găsit, era plin de vopsele şi cu degetele arse de vitriol. La rugăminţile mamei s-a înduplecat să se întoarcă la Hobiţa. Când a fugit pentru a doua oară, a avut grijă să pună între el şi cei ce l-ar fi căutat o distanţă mai mare: a fugit la Slatina. S-a angajat ca argat într-un han, a economisit câţiva bănuţi iar de aici, a luat drumul Craiovei.
Ajuns în inima Olteniei a devinit spălător de vase la bodega fraţilor Spirtaru. După doi ani s-a angajat ca băiat de prăvălie, la cârciuma lui Jean Zamfirescu. La această cârciumă din centrul Craiovei veneau personalităţile oraşului şi oameni cu bani. Într-una din seri, a făcut un pariu cu aceştia că poate să sculpteze o vioară dintr-o lădiţă de portocale. În două săptămâni a sculptat vioara, i-a adaugat gâtul din inimă din lemn de păr şi strunele. Un oarecare Mihalache Lăutarul adus să încerce vioara, a exclamat: "Domnilor, este mai bună decât a mea, pe care am adus-o de peste hotare". Cei cu care făcuse pariul şi-au dat seama că este talentat şi l-au ajutat să se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Astfel, la vârsta de 18 ani îmbrăca uniforma clasei de sculptură, şcoală pe care a o absolvit-o după 4 ani în loc de 5. A continuat studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, iar în 1902 a primit prima comandă a unui monument public - bustul unui general pe nume Carol Davila.
În 1903, s-a întors la Hobiţa, de unde avea să pornească pe jos spre Paris, îmbrăcat în costum tradiţional şi cu steagul României în mână. A trecut graniţa Imperiului Austro-Ungar şi s-a oprit la Budapesta, Viena şi Munnich. Pentru că banii nu ii ajungeau să-şi plătească taxele la Şcoala de Arte Frumoase, s-a angajat iar ca spălător de vase într-un restaurant. Împrietenindu-se cu proprietarul, fără ştirea acestuia i-a sculptat un bust uriaş cu care în 1906 s-a prezentat la concursul Academiei de Arte Frumoase din Paris. A fost admis primul. În 1907 a lucrat câteva luni în atelierul maestrului Rodin. Maestrul i-a propus să rămână şi să lucreze împreună, s-a oferit chiar să îl platească. Răspunsul lui a fost însă: "Maestre, la umbra copacilor falnici abia dacă mijesc mânătărcile şi se târăsc melcii".
În 1907 doamna Eliza Stănescu din Buzău îi comandase o statuetă pentru a o aşeza la mormântul soţului ei. Silueta îngenunchiată avea să fie trecută în cataloagele de artă cu titlul "Rugăciune". În 1908 săpa în piatră sărutul. Apoi, a întruchipat "Cuminţenia Pământului". În 1917 sculpta în lemn de stejar o coloană înaltă de 7 metri pentru grădina unui prieten parizian.
La Paris, a păstrat puţin din universul său natal. În atelierul său avea o măsuţă joasă cu trei picioare - din cele ce nu lipsesc din gospodăriile gorjenilor. Oricine îi călca pragul, era aşezat la masă şi servit cu ouă ochiuri, mămăliguţă, varză murată şi ţuică de prune. Pentru prânzul oferit, francezii l-au numit "Principele ţăran". Într-un stei de piatră avea un gramofon, care pornea printr-un sistem numai de el ştiut. Când era întrebat ce se aude, el spunea simplu "Domnilor, eu am învăţat şi steiul să vibreze".
În 1922, însoţit de o frumoasă irlandeză, a revenit la Hobiţa, să-i arate locurile unde copilărise. A îmbrăcat-o într-o cămaşă cusută cu motive populare şi i-a pregătit un prânz ţărănesc. A întins pe pământ pături ţesute la război. Într-o străchioară de lut i-a adus castane fierte şi i-a turnat vin într-o cană de pământ.
"Ascultă... Când se pune pentru prima dată apă sau vin într-o ulcică de pământ, se aude un anumit sunet..." i-a spus el
"Ce sunet?" va fi întrebat irlandeza
"Glasul pământului şi al iubirii".
La plecare, i-a cumpărat o trăistuţă pe care a umplut-o cu străchini şi cu ulcele. Dăruindu-i-o i-a spus: "Să mergi în satul ăla mare al tău, de se numeşte Paris şi să le spui cum trăiesc prietenii tăi la Hobiţa."
În 1927, s-a îmbarcat spre America, pentru a prezenta la Galeria Brummer din New York o "Pasăre Măiastra". Văzând strania sculptură, vameşii americani au considerat-o piesă industrială - nu operă de artă. A fost obligat să plătească o taxă vamală de 210 dolari, fapt pentru care a dat în judecată Vama Statelor Unite. Procesul a durat trei ani, dar Curtea i-a dat dreptate. Vama Statelor Unite a fost obligată atunci să-şi modifice câteva legi cu privire la intrarea operelor de artă pe teritoriu american.
În 1923, merge la Taj Mahal, în India, împreună cu arhitectul Octav Doicescu, cu scopul de a construi un templu al Meditaţiei şi Contemplaţiei. Templul ar fi trebuit să fie pictat cu fresce care să reprezinte păsări albe pe un fond albastru. Lumina ar fi pătruns prin acoperiş, iar în interiorul templului ar fi trebuit să intre o singură persoană. Din păcate, acest proiect a rămas în stadiul de machetă, pentru că angajatorul, cel care comandase această lucrare, a murit înainte ca lucrările să înceapă. Trei dintre variantele "Măiastrei" - din bronz, din marmură neagră şi din marmură gri au fost cumpărate de Maharajah pentru Taj Mahal.
Ultima călătorie a Principelui Ţăran a avut ca punct terminus cimitirul Montparnasse din Paris. Ne-a lăsat moştenire imaginea infinitului, a tăcerii, a sărutului, a cuminţeniei dar mai ales gândul că glasul pământului şi al iubirii încă se mai aude în ulcioare de lut.