Viaţa la mănăstire

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


Bucureşti, Anno Domini 2000, Bulevardul Magheru. O după-amiază obişnuită de ianuarie pe unul dintre cele mai aglomerate bulevarde ale Capitalei. O femeie frumoasă, elegantă şi parfumată trece pe lângă o cafenea, în faţa căreia un călugăr face apel la mila creştină. "Ajutaţi la ridicarea mănăstirii Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Paşcani" scrie pe un carton alb plastifiat. Aşa cum stă, cu ochii pe jumătate închişi, murmurând o rugăciune în barbă, pare un sfânt coborât dintr-o frescă peste care au bătut o mie de vânturi. Nu spune nimic, nu-i trage de mânecă pe cei ce trec pe lângă el, ca şi cum nu ar fi acolo. Tace şi se roagă. După câţiva metri, doamna parfumată se întoarce din drum. Se apropie de cutia călugărului, lasă o bancnotă de 50.000 de lei (mai puţin de 3 dolari) şi dă să plece. Trezit brusc din rugăciune, călugărul o strigă - vrea să ştie cum o cheamă, pentru că trece numele celor milostivi într-un caiet, spre pomenire la sfinţirea mănăstirii. Doamna zâmbeşte şi dă din mână - Lasă că ştie el, Dumnezeu... Bodyguard-ul cafenelei îi face semn călugărului să se ducă mai încolo: ...La ce v-or mai trebui mănăstiri, nu ştiu...

Chiar aşa, cine se mai duce astăzi la mănăstire? Emisiunea noastră este dedicată mănăstirilor ortodoxe din România, o ţară în care aproape 90% dintre locuitori sunt creştini ortodocşi. Să revenim. Pe vremuri, fetelor le trebuia o dotă - o căpătuială cât de mică, pentru a se putea mărita. Când nu puteau face faţă acestor obligaţii, familiile nevoiaşe, cu foarte mulţi copii, îşi trimiteau fetele la mănăstire. Fetele de boier care refuzau partidele propuse de părinţi erau şi ele trimise la mănăstire - ca pedeapsă pentru răzvrătire. În ziua de astăzi, viaţa la mănăstire a pierdut puţin din aura descrisă de romantici. În perioada comunistă, pentru a nu fi închise definitiv, o parte din mănăstirile româneşti au fost transformate în case de oaspeţi. Călugării au fost împrăştiaţi prin lume şi sfătuiţi "prieteneşte" să se căsătorească, să-şi găsească un loc de muncă şi să renunţe la visele de mântuire. Cei îndărătnici au fost trimişi în închisori. După 1990, viaţa monahală s-a reaşezat în făgaşurile fireşti. Au fost repopulate mănăstirile, la porţile cărora bat valuri de aspiranţi, în fiecare an. Dezamăgiţi de ale vieţii, scăpaţi de boli sau fugind de lume, cei ce aleg calea călugăriei nu sunt puţini. Călugărul Paisie, stareţul mănăstirii Ciolanul din Buzău, nu mai numără câte suflete şi-au căutat alinarea între zidurile mănăstirii sale în ultimii treisprezece ani: Au venit destui, însă nenorocirea este că majoritatea au venit fără să-şi dea seama, fără să înţeleagă ce este viaţa monahală. Cei mai mulţi nu au fost animaţi de vocaţie monahală, cei mai mulţi au venit din motive absolut străine, crezând ca poate aici este un loc de azil, un loc de - hai să spunem - de trai roz sau poate chiar un mod de a parveni. Sigur că locul, aşa se spune în limbajul nostru, locul a făcut selecţia - Dumnezeu a făcut selecţia şi cei care a fost să rămână, iată, au rămas, au de acuma 4,5,6,7 şi chiar mai mulţi ani de vechime. Ceilalţi au stat puţin, au plecat. Sunt cei numiţi de către noi "trăistari" - pleacă şi colindă din mănăstire în mănăstire, fără să se aşeze undeva, fără să prindă rădăcină. De aceştia sunt pline mănăstirile noastre, din păcate. E o adevărată inflaţie de călugări tineri şi fraţi tineri. Eu sunt adeptul spunerii adevărului, trebuie să recunoaştem - ei sunt fără această chemare. Aceşti colindători de mănăstiri şi schituri nu sunt pentru viaţa monahală.

Astăzi, viaţa monahală înseamnă, ca şi în vechime, o renunţare. Noviciatul începe cu munca de jos. Doar cei ce se arată vrednici vor îmbrăca rasa călugăriei - după ani de ascultare şi nerăzvrătire. Fiecare mănăstire funcţionează după reguli stricte - totul se face după un anumit tipic şi cu binecuvântarea unui superior. Călugării şi călugăriţele trebuie să îşi asigure singuri traiul - muncesc la câmp, taie lemne, îşi zugrăvesc chiliile, pictează icoane şi împletesc cruciuliţe, pleacă în lume să strângă bani pentru mănăstire... Pentru Maica Rafaela, stareţa Mănăstirii Cărpeniş, viaţa în mănăstire este şi dură şi frumoasă: Viaţa de mănăstire cere multă jertfă, mult sacrificiu şi numai cu un mobil lăuntric, cu o credinţă puternică în Dumnezeu, se poate rămâne. Din momentul intrării în mănăstire, nu face fiecare ce vrea, oricând vrea. În această ascultare intră şi supunerea aproape necondiţionată faţă de superiori. Această subordonare ierarhică este făcută tot pe un suport spiritual. Este o renunţare de sine, o mortificare permanentă, o jertfă permanentă pe altarul slujirii lui Dumnezeu.

Venirea la mănăstire nu trebuie să fie determinată de o decepţie, de o prăbuşire - să spunem - în situaţia materială, sau de un eveniment tragic în viaţa omului, mi-a spus stareţul Paisie. Când cel ce urmează să fie călugărit se află sub mantia neagră a viitorului său naş de călugărie, prima întrebare care i se pune este aceasta: De ce ai venit, frate, aici în obştea noastră?. Mulţi afirmă: Am venit la mănăstire ca să mă asigur că prin această viaţă austeră, departe de lume şi de păcatele ei, voi ajunge mântuit în Rai.

Simpla "înregimentare" în "armata lui Hristos" nu înseamnă un bilet sigur spre Rai, ci o încercare a tăriei credinţei - spune stareţul Paisie -"în aceste vremuri, nici timpul, nici însăşi voinţa fiecăruia în parte nu sunt de natură să faciliteze ceea ce numim noi viaţă duhovnicească adevărată. Până şi pentru noi, monahii, este foarte greu, pentru că sunt treburile de zi cu zi ale mănăstirii, care adesea ne acaparează aşa de mult, încât timpul pentru rugăciune uneori se mai scurtează. Se întâmplă ca "ora et labora" - roagă-te şi munceşte - să se transforme în "labora et ora" - munceşte si roagă-te. Dar acest "labora" pe care noi îl numim "ascultare" - dacă este făcută cu toată supunerea, dacă este făcută cu dragoste, cu bucurie - este egală ca valoare cu sfintele slujbe şi chiar mai mult decât atât. Sunt şi călugări care stau prin lume - au apartamente, au câte o căsuţă, stau acolo - nu e deloc bine, chiar dacă duc o viaţă foarte curată. Lumea este cu ispitele ei, cu atracţii, cu primejdiile, cu capcanele ei...
Zi de zi trecem pe lângă cartoanele lor albe pe care scrie "Ajutaţi...". Ne amintesc permanent, prin tăcerile lor, prin austeritate şi modestie, că adevăratele comori nu se strâng pe Pământ. Foarte des, întoarcem capul, neînţelegându-le jertfa şi destinul. şi râdem, când câte o faţă bisericească vorbeşte la telefonul mobil sau coboară dintr-o maşină de lux.
Ce este lumea? - l-a întrebat un ucenic tânăr pe un călugăr bătrân, cu experienţă... Iar răspunsul a fost: Fiule, lumea este o desfrânată care, prin frumuseţea şi prin poftele ei, îl atrage pe monah către păcat şi îl face să şi cadă în el. Plânsul care urmează este cu atât mai amar...