Am trecut şi azi pe lângă poarta Raiului. Mă aşteptam
să fie închisă, ca de obicei, dar prin nu ştiu ce
minune, de data asta uitaseră să răsucească cheia. Am
împins-o uşor şi ea s-a deschis fără zgomot. O alee
pietruită, aproape ascunsă de iarbă, duce către Casa
Domnului. În grădină crinii sunt toropiţi de căldură,
doar brazii cei înalţi nu par să se sinchisească de
cele 40 de grade de-afară ori de soarele sticlos. E
drept că în grădina Domnului adie şi vântul, parcă să
mai îmblânzească vipia.
În prag m-a întâmpinat Eva. Îmbrăcata intr-o rochie
simplă, dar cu părul ţinut cochet de o bentiţă, dacă
nu i-aş fi văzut ochii nici nu mi-aş fi dat seama că e
ea.
- Pot să intru?
- Sigur, poftiţi. E umbra, e linişte, staţi cat vreţi.
Casa Domnului. Ziduri înalte de piatră şi vitralii
prin care lumina se filtrează în jocuri de culoare. Un
altar înalt împodobit cu feţe ale unor sfinţi pe care
nu-i recunosc. Icoane ferecate în argint, câţiva crini
în vaze şi pe o masă acoperită de o muşama înflorată,
pocalale rituale aurite. Mă aşez pe un scaun şi
privesc în jur. Citesc câteva litere pictate pe zid:
Iată ce a făcut Dumnezeu pentru tine. Tu ce ai făcut
pentru el?
Lângă altar o pendula ticăie liniştit. Tic-tic,
tic-tic... Îmi aminteşte de casa bunicii Ioana şi de
pendula ei, dar asta de aici de lângă altar ticaie
altfel, parcă mai grav. De departe aud scrâşnet de
frâne, semn ca lumea e la locul ei, grăbită,
fierbinte, furioasă, neatentă. Respir adânc aerul
răcoros. Uşa Altarului e deschisă şi pot trage o
privire discretă din colţul meu. Văd un fotoliu
albastru şi o fereastră din cele ovale pe care e
pictat Fiul Domnului. Peste tot sunt imagini cu Fiul
Domnului, îmbrăcat într-o cămaşă roşie şi cu o togă
albastră pe umăr.
E linişte, atât de linişte încât îl pot auzi pe Adam
în curte trântind o găleată de tablă lângă cişmea.
Adam cară apă cu găleata prin toată gradina. Se
opreşte tacticos la fiecare tufă de hortensie, toarnă
destulă apă pentru setea plantei şi dă din cap ca şi
cum ar răspunde unei mulţumiri neauzite. Am trecut de
câteva ori pe lângă el şi am întrebat doar dacă am
voie să intru şi mi-a spus ridicând din umeri: ştiţi e
închis pentru curăţenie.
- Nu ţi-e cald? întreabă Eva din prispa.
- Ba da, pantalonii ăştia de lână mă omoară.
- L-ai sunat pe Părinte să-i spui de mort?
- Nu...
- Ziceau să-l suni pe Părinte să-i spui de mortul ăla,
să-l chemi.
- O să-l chem, stai să termin de udat.
Eva se ridică de pe scaun şi trece pe lângă mine de
parcă nici nu aş fi acolo. Păşeşte desculţă pe
covoarele înflorate şi se duce drept în Altar, locul
ăla păstrat doar pentru preoţi, unde nici unei femei
nu îi este permis să intre. Ea intră, desculţă şi
sigură pe ea, simplu, aşa cum intri în orice cameră
din casa ta. Închide un sertar şi iese trăgând uşa
după ea, să fie sigură că nici o privire străină nu
mai mătură locul. Se aşează din nou în uşa casei, cu o
mână în şold, privind drept în faţă spre locul unde
licăresc doua lumânări, una pentru un om viu, alta
pentru un om mort.
Ies zâmbind. Părintele nu era acasă, e drept, dar i-am
lăsat rugăciunea mea pe masă, scrisă cu creionul pe o
bucăţică de hârtie ruptă anume pentru acatiste. Îmi
aprind şi eu lumânările tăcută: una pentru sufletul
meu cel viu, alta pentru sufletul Ioanei cel dus.
Adam, cu mânecile suflecate, mă petrece tăcut. Trec pe
lângă Eva şi îi fac cu mana.
- La revedere.
- La revedere, mai treceţi.
Mai arunc o privire. în spatele casei, o măsuţă cu
scaune adumbrită lângă trunchiul unui copac îşi
aşteaptă oaspeţii la dulceaţa de cireşe amare.
În grădina Domnului e linişte. La poartă, nici urmă de
Sfântul Petre. Doar doi bărbaţi tuciurii care joaca
barbut. Pietrele de pe drum frig. În vremea asta, Eva,
desculţă, păşeşte nestingherită prin altarul Domnului.
Bănuiesc ca Adam s-a dus să-i dea telefon Părintelui
să-l cheme la un mort. Nu şuieră nici un şarpe, e doar
vântul.