În prag m-a întâmpinat Eva. Îmbrăcata intr-o rochie simplă, dar cu părul ţinut cochet de o bentiţă, dacă nu i-aş fi văzut ochii nici nu mi-aş fi dat seama că e ea.
- Pot să intru?
- Sigur, poftiţi. E umbra, e linişte, staţi cat vreţi.
Casa Domnului. Ziduri înalte de piatră şi vitralii prin care lumina se filtrează în jocuri de culoare. Un altar înalt împodobit cu feţe ale unor sfinţi pe care nu-i recunosc. Icoane ferecate în argint, câţiva crini în vaze şi pe o masă acoperită de o muşama înflorată, pocalale rituale aurite. Mă aşez pe un scaun şi privesc în jur. Citesc câteva litere pictate pe zid: Iată ce a făcut Dumnezeu pentru tine. Tu ce ai făcut pentru el?
Lângă altar o pendula ticăie liniştit. Tic-tic, tic-tic... Îmi aminteşte de casa bunicii Ioana şi de pendula ei, dar asta de aici de lângă altar ticaie altfel, parcă mai grav. De departe aud scrâşnet de frâne, semn ca lumea e la locul ei, grăbită, fierbinte, furioasă, neatentă. Respir adânc aerul răcoros. Uşa Altarului e deschisă şi pot trage o privire discretă din colţul meu. Văd un fotoliu albastru şi o fereastră din cele ovale pe care e pictat Fiul Domnului. Peste tot sunt imagini cu Fiul Domnului, îmbrăcat într-o cămaşă roşie şi cu o togă albastră pe umăr.
E linişte, atât de linişte încât îl pot auzi pe Adam în curte trântind o găleată de tablă lângă cişmea. Adam cară apă cu găleata prin toată gradina. Se opreşte tacticos la fiecare tufă de hortensie, toarnă destulă apă pentru setea plantei şi dă din cap ca şi cum ar răspunde unei mulţumiri neauzite. Am trecut de câteva ori pe lângă el şi am întrebat doar dacă am voie să intru şi mi-a spus ridicând din umeri: ştiţi e închis pentru curăţenie.
- Nu ţi-e cald? întreabă Eva din prispa.
- Ba da, pantalonii ăştia de lână mă omoară.
- L-ai sunat pe Părinte să-i spui de mort?
- Nu...
- Ziceau să-l suni pe Părinte să-i spui de mortul ăla, să-l chemi.
- O să-l chem, stai să termin de udat.
Eva se ridică de pe scaun şi trece pe lângă mine de parcă nici nu aş fi acolo. Păşeşte desculţă pe covoarele înflorate şi se duce drept în Altar, locul ăla păstrat doar pentru preoţi, unde nici unei femei nu îi este permis să intre. Ea intră, desculţă şi sigură pe ea, simplu, aşa cum intri în orice cameră din casa ta. Închide un sertar şi iese trăgând uşa după ea, să fie sigură că nici o privire străină nu mai mătură locul. Se aşează din nou în uşa casei, cu o mână în şold, privind drept în faţă spre locul unde licăresc doua lumânări, una pentru un om viu, alta pentru un om mort.
Ies zâmbind. Părintele nu era acasă, e drept, dar i-am lăsat rugăciunea mea pe masă, scrisă cu creionul pe o bucăţică de hârtie ruptă anume pentru acatiste. Îmi aprind şi eu lumânările tăcută: una pentru sufletul meu cel viu, alta pentru sufletul Ioanei cel dus. Adam, cu mânecile suflecate, mă petrece tăcut. Trec pe lângă Eva şi îi fac cu mana.
- La revedere.
- La revedere, mai treceţi.
Mai arunc o privire. în spatele casei, o măsuţă cu scaune adumbrită lângă trunchiul unui copac îşi aşteaptă oaspeţii la dulceaţa de cireşe amare. În grădina Domnului e linişte. La poartă, nici urmă de Sfântul Petre. Doar doi bărbaţi tuciurii care joaca barbut. Pietrele de pe drum frig. În vremea asta, Eva, desculţă, păşeşte nestingherită prin altarul Domnului. Bănuiesc ca Adam s-a dus să-i dea telefon Părintelui să-l cheme la un mort. Nu şuieră nici un şarpe, e doar vântul.