LiterNet la 7 ani - Sunt dependentă. Refuz tratament

Voluntariat în diversitate

Vara lui 2005. Irlanda, Limerick. Un oraş extrem de mic şi incredibil de frumos. Îmbrăcat în verde de la poale până spre vârfuri, cu cei mai cotiţi şi teşiţi munţi pe care i-am văzut eu până acum, găurii de mici golfuleţe din loc în loc. Participam la un schimb cultural împreună cu echipe de tineri din Polonia, Portugalia, Irlanda şi Slovenia. Experienţa în sine nu a fost una foarte productivă la nivel creativ, mulţi dintre noi eram şi destul de necopţi la acea vreme, dar a fost un prilej grozav de a depăşi multe dintre prejudecăţile şi stereotipiile cu care îi judecam pe ceilalţi.

Părea că suntem departe de civilizaţie, într-un colţ de sălbăticie. Lăsasem în urmă tentaţiile externe cu care ne dopam în oraşele mari din ţările de provenienţă. Stăteam într-un hostel unde am mâncat cele mai bune mic-dejunuri, participam la întâlniri pe grupuri (pompos şi inadecvat numite workshopuri) de grafitti, dans, film sau teatru, iar spre seară mergeam pe munte. Dracii impieliţaţi erau irlandezii. În mintea mea erau nişte pui de elfi, blond-roşcovani, mulţi pistruiaţi, cu unghii mai mereu murdare şi incredibil de energici. Erau molipsitori în puterea lor de a dovedi vârf după vârf, seară de seară şi de a descătuşa apoi, de acolo de sus, urlete de fericire deplină, împotriva curentului. Media de vârstă în tabăra irlandeză era de 16 ani.

Într-una din seri, am decis să mergem să bem un Guiness adevărat (aceia dintre noi cărora vârsta le permitea asta) în, practic, singurul pub la vedere din împrejurimi. Faima de pătimaşi într-ale băuturii pentru irlandezi era una dintre ideile preconcepute cu care poposisem aici. La o oră după intrarea în pub, toată lumea discuta cu toată lumea. Se vorbea tare şi se râdea strident, se ciocneau halbe sau pahare şi se gesticula peste mese. Dintr-una într-alta s-a ajuns la "traseul clasic" pe care îl urmează tinerii în România şi, respectiv, Irlanda. Cam care ar fi fost aşadar ruta educaţiei şi integrării în normalitatea socială conform legilor nescrise ale comunităţilor din care făceam parte? Noi am povestit cum mergeam la grădiniţă, la şcoală, iar după terminarea liceului, cum alegeam (sau ni se alegea, la potriveală sau nu) o facultate. Apoi omul îşi găsea un job, casă, masă, maşină, job, casă, masă, maşină, ca să... Cei trei irlandezi care aveau vârste de 18 ani şi erau împreună cu noi în seara aceea ne-au spus cu toată seninătatea că nu înţeleg de ce ne grăbim aşa de tare. Adică cum, noi nu ne luăm un răgaz de cugetare, viaţa în piept şi desaga în spinare în căutarea aventurii şi a sinelui? Ştim din prima ce vrem? La ei e mai pe ocolite. De regulă, după terminarea liceului, pleacă prin lume, să experimenteze, să vadă dacă nu cumva potriveala de-acasă nu e tocmai aceeaşi cu cea din târg, să cunoască oameni şi locuri, să vadă unde ar vrea să se-aşeze. Cei mai mulţi mergeau spre diferite ONG-uri unde făceam voluntariat. Voluntariat, desigur. Erau foarte bine informaţi cu privire la activităţile specifice ale fiecărei organizaţii către care mergeau, ştiau ţara împricinată, ştiau care erau scopul şi responsabilităţile lor acolo. Nu ştiau cât va consuma din ei asta, dar erau entuziasmaţi în mod vădit.

Mi-a picat odată în mână un pliant al Crucii Roşii care era în căutare de voluntari. Nu-mi mai amintesc toată argumentaţia, dar ştiu că mi-a rămas întipărită în minte o idee de acolo care spunea concis cam aşa: nu ne interesează motivele interioare pentru care tu ai depune un efort voluntar în sprijinul organizaţiei noastre. Nu contează că eşti poate un egosit care vrea doar să se absoalvă pe el de vreo rămăşiţă de vină sau să-şi alimenteze egoul cu ideea că este un om bun şi capabil de sacrificiu. Nu ne pasă că o faci dintr-o empatie proiectată într-un viitor în care şi tu te-ai putea găsi în situaţia celui pe care alegi să-l ajuţi acum. Ce să mai, nu ne interează de ce o faci. Doar fă-o! Nu comentez aici. L-aş fi lăsat pe Kant la o adică.

LiterNet este construit pe bază de voluntariat. LiterNet este pentru mine un drog de care am nevoie. Am nevoie să împart şi am nevoie să redescopăr în fiecare zi certitudinea că viaţa este un dar. Nu cred că aş vrea să fiu implicată într-o altfel de relaţie cu LiterNet. E vorba de încredere totală. Unii sunt capabili să simtă asta, alţii nu. Nu voi aduce o pleiadă de argumente în sprijinul promovării acţiunilor voluntare. Recomand însă cu toată căldura oricui şi experienţa aceasta.


Dependentă

Sunt. Mi-o recunosc. Nu pot sta departe de Internet, nu pot sta foarte mult departe de calculator, nu mă pot abţine să nu dau de ştire de fiecare dată când găsesc ceva care mă mişcă sau mă pune pe gânduri, nu mă pot stăpâni să nu vânez emoţii. Iubesc la nebunie noaptea. Îmi place când închid calculatorul uneori târziu de tot şi ştiu că n-am fost singură. Îmi place chiar şi atunci când îmi pică ochii în gură de somn şi nu am nici o tragere de inimă să merg a doua zi la birou, pentru că ştiu că nu am irosit-o. Mă face să zâmbesc gândul că noi am descoperit ceva frumos puţin înaintea altora, iar dimineaţa celorlaţi va începe cu acelaşi zâmbet complice. Îmi place cuvântul noi. Mă încearcă o mândrie ascunsă când simt că reducem distanţa dintre noi şi voi, eu şi tu. Avem un fan-club al dependenţilor de cultură. La noi în "celulă" nu se spun nume. Procedăm altfel pentru că ne cunoaştem. Ne spunem ce cărţi, melodii, piese de teatru, filme şi locuri ne plac. Spune-mi cu cine te-mprieteneşti ca să-ţi spun cine eşti. Iată un proverb înţelept. Prizez LiterNet în cantităţi mai mari sau mai mici. Constant însă.


Nu le mai lua personal

Mă zburlesc de fiecare dată când aud replica asta. Sunt de părere că totul ar trebui luat personal. Rectific: că totul ar trebui să fie personal. Unele atitudini nu ar trebui acceptate pur şi simplu pe motiv că sunt aplicate nediferenţiat, în mod egal pentru toată lumea. Grilă de comportament şi reţetă infailibilă? Nu, mulţumesc. Vreau să cred că putem fi îndeajuns de atenţi cu celălalt încât să încercăm să stabilim o legătură. LiterNet este personal. Aşa a crescut pentru mine şi aşa vreau să rămână. Cred că e unul dintre marile lui avantaje. Este atât de reconfortantă siguranţa prezenţei unor ochi dincolo de ecran, încât îmi zic că merită. Este reconfortant pentru că lasă loc şi imaginaţiei. E un soi de relaţie plină de mister, niciodată consumată. E ca o cafenea boemă în regim invizibil. E greu să construieşti o relaţie de unu la unu. Pe Internet, asta pare o glumă proastă. Dar e la îndemână să oferi parteneri de dialog. LiterNet este ca o întâlnire la drum de seară: te poate aduce mai aproape de ceea ce căutai fără să ştii poate. LiterNet înseamnă oameni. O echipă fără tricouri de culoare standard, stemă şi slogan. Vă doresc să aveţi parte de tratamente cât mai personale.


Butonul undo pentru viaţă

"Ştii ce-ar fi grozav? Să existe un buton undo pentru viaţă. Gândeşte-te puţin ce progres ar cunoaşte omenirea în condiţiile astea? Ai greşit ceva? Nici o problemă. Se rezolvă. Dai undo şi o iei de la capăt. Nu tu regrete, nu tu erori, nu tu întrebări de tipul cum ar fi fost dacă aş fi ales varianta b?"
"Trişezi", îmi spune. "Tu vrei doar să fii absolvită de orice responsabilitate. Cut şi mai tragem o dublă. Unde te crezi? Ce creator crezi că ar accepta un asemenea proiect pentru o inveţie? Nu crezi că e cam pueril?"
"Nu, pentru că aş prelungi doar perioada de graţie. Tot ce aş face ar fi practic să negociez numărul de şanse acordate. La un moment dat trebuie să salvezi, iar din acea clipă butonul undo nu mai funcţionează retroactiv."

Alegerea de a face parte din LiterNet merită, din parte-mi, click direct pe butonul Save as de la primul draft.


Declaraţie: Sunt idealistă, capricioasă, dependentă şi refuz tratamentul. LiterNet mă înţelege. Există de 7 ani.