LiterNet la 7 ani - Alooo, planeta Româniiiiia?!

Nu mai ştiu cum am descoperit LiterNetul. Asta a fost cu prea mulţi ani în urmă. În orice caz, am continuat să-l citesc cu regularitate. Aş putea spune că sunt un cititor veteran. Nu unul clasic, căci că eu citesc foarte multe în diagonală, uit multe, sau le resping automat şi peste câteva secunde nu mai ştiu ce-am citit. Adică nu sunt cititorul model. Eu sunt, culmea, anti-cititorul. Coşmarul oricui.

Dar când eşti foarte departe şi cu toate acestea nu doreşti să-ţi tai contactul cu ţara natală, oricât ai iubi-o sau ai urî-o, ai de ales aşa: să citeşti toate grozăviile de prin ziare, sau să intri pe site-uri culturale. Care site-uri culturale?

Undeva la marginea galaxiei, absolut anonim, există o mică planetă, căreia-i zice Ro-mâ-ni-a. Dacă vrei să afli ce mai face, ce deschizi? Ce citeşti? Cui te adresezi? La ce te raportezi? Tu, ca sondă spaţială desprinsă de pe planeta mamă. În explorare, pe planete mari şi tari, care te fac deseori să te simţi ruşinat de rădăcini.

La început am fost fascinată: cum ajungi oare să scrii pentru LiterNet? Părea ceva irealizabil. După ce-am trimis textele mele de început, care erau foarte-foarte slabe şi am tot fost respinsă, mi s-a părut şi mai irealizabil. Era un standard acolo pe care nu-l înţelegeam pe deplin. Nu reuşeam să pricep ce e bun şi ce nu. Tot continuând să scriu, fără să am o idee clară despre valoarea sau non-valoarea a ceea ce scriu, am tot trimis la diverse edituri şi bineînţeles, până la urmă, la LiterNet.

Când faci autostopul în univers, eşti întrebat de unde vii. Şi ţi se răspunde: "Hăăă?! Pe unde vine asta?". Păi la ce să te raportezi? Peisaje frumoase, o mare neagră, munţi. A, păi stai să vezi, este o planetă mică, cu oameni care în mod ciudat, au ochii la ceafă, iar pe planeta aceasta copacii cresc cu rădăcinile în sus.

Dar am găsit la LiterNet aşa: înţelegere şi susţinere. Când am trimis Străinii, a fost într-o doară, căci doream să-l arunc în gunoi, după ce fusese respins de mai multe edituri. Nu credeam în mine. Era evident că sunt foarte slabă. Doar fusesem respinsă, nu? Nimeni nu dorea să publice gunoiul pe care-l trimiteam eu. Nu credeam că are vreun viitor scrisul meu. Nici acum nu cred, dar datorită LiterNet-ului merg mai departe. Nu aş fi fost aici acum, dacă nu aş fi fost primită cu căldură. Dacă cineva n-ar fi crezut în mine. Iar pentru oamenii ca mine, nu există alternativă în afară de LiterNet.

Într-o lume condusă de interese comerciale şi personale, cine are timp să acorde atenţie şi să încurajeze un străin? Să îl ajute să facă un pas mai departe, să îl ajute să continue. Aşa că deseori te poţi îndoi de motivele acestei persoane, ce stă de fapt în spatele unui asemenea site, ce grozăvii. Dar poate nu este decât pasiunea. De ce nu? Când am încetat să mai credem în lucruri pozitive? Când ne-am pierdut încrederea?

Dacă eu scriu doar pentru că nu mă pot opri, de ce să nu existe oameni care să creadă în mine dezinteresat?

Dacă eu nu câştig nimic din faptul că scriu, şi totuşi scriu mai departe, de ce să nu existe şi alţi oameni care fac un anume lucru doar pentru că le place?

Existenţa LiterNet-ului este importantă pentru mine. Esenţială. Altfel, textele mele nu ar trăi, căci nu ar fi citite de nimeni. Ar sta într-un sertar. Mă gândesc şi mă răzgândesc de milioane de ori dacă să-mi continui rubrica, dacă are sens sau nu, ce este mai exact LiterNet-ul, dar concluzia mea e aceasta: nu scriu, mor. Nu aş mai scrie, aş muri.

Aloooo?! E cineva acolo?!

(Dacă într-o zi n-o să-mi mai răspundă nimeni?!)

Mă luaţi şi pe mine până la următoarea galaxie? N-am niciun ban, dar vă pot spune o poveste frumoasă despre o planetă îndepărtată, unde oamenii au ochii la ceafă, iar copacii cresc cu rădăcinile în sus.