"Ce e de văzut acolo? Ce să facem acolo?"
Se rade încet. De sub jumătatea de faţă acoperită de spumă albă plăcut mirositoare, apare câte o fâşie de piele netedă şi fină. Gesturile îi sunt moi, relaxate. Gura, arcuită, frumoasă, ocolită metodic de lamă. Este dezbrăcat până la brâu.
Îl privesc cu dragoste. Dar scutură spuma în chiuvetă neglijent. Acesta-i cuvântul care-mi apare în minte. Neglijent. Orice acţiune a lui este compromisă de estimarea efortului pe care o să-l fac să rânesc după el. Neglijenţa cu care-şi aruncă ciorapii peste tot prin casă, ori se rade, ori mănâncă, contrastează cu felul lui chibzuit şi echilibrat de-a fi. Îl bănuiesc de premeditare.
"Dar hai să mergem", cedează până la urmă.
Începe cursa contra cronometru să strângem tot ce ne trebuie, mereu cu sentimentul că am uitat ceva important şi că nu avem totul sub control. Copilul convins să se urce în cadă, săpunit, şters, îmbrăcat, încălţat şi gata de plecare. Căţeaua plimbată, hrănită, apoi închisă în sufragerie, cu storul lăsat, să nu latre la motanii vecinei care vin să se uite la ea prin geam.
Înainte de a ieşi pe uşă, trec în revistă ce-am luat: termosul cu apă pentru fiul meu, cutia de mâncare de la grădiniţă cu un sandviş tăiat pe jumătate, biscuiţi săraţi, suc de fructe exotice pentru mine, două banane, aparatul foto, o bluză de schimb. Ne sărutăm înainte de a ieşi pe uşă, ne strângem unii pe ceilalţi în braţe, căţeaua vrea să participe şi ea la îmbrăţişarea în grup, în felul ei câinesc, împingându-se cu fundul ăla al ei mare în noi, dând din coadă, cu ţâţele ei mari de la lactaţia falsă bălăngănindu-se. E şutuită înapoi în sufragerie. Uşa, închisă în urma ei. A apucat totuşi să-mi lingă băiatul pe faţă, cu limba aia pe care şi-o ţine aproape toată ziua în propriul fund.
De fiecare dată când mă urc în maşină, am sentimentul acesta de fericire sălbatic, de absolut fiecare dată, oricât de scurt ar fi drumul pe care-l avem de făcut. De parcă aş fi în pragul cine ştie cărei aventuri sau libertăţi fabuloase. Când mă urc în maşină, mă simt de parcă aş avea cinci ani şi scormonesc în torpedo şi în buzunarele laterale după lucruri şi bomboane uitate de data trecută. Când aud uşa de la portbagaj cum se închide, cu bufnet, mă simt în siguranţă, mă simt bine. Viorel aşezându-se încet, calm, la volan, este tot ce am nevoie ca să simt mai departe lucrul acesta indescriptibil.
Drumul e lung, iar spre München circulaţia e blocată. Aşa e mereu în week-end. Măcar nu avem de-a face cu partea de autostradă pe care auzim, la radio, că aleargă nişte cai. Deşi fiului meu i-ar plăcea să vadă asta. Ar da orice. În general, trece în revistă toţi caii care pasc pe margine, le inventariază culorile, numărul şi cu ce se ocupă fiecare. Se poartă întotdeauna de parcă ar fi pentru prima oară când vede un cal. Deşi lângă locul de joacă e o curte în care pasc mereu cai, şi el stă şi se uită fără să se plictisească ore în şir. Eu îl trag de-acolo, mai ales în zilele în care armăsarii îşi etalează penisurile uriaşe excitate şi eu n-aş şti cum să-i explic despre asta, deşi el încă nu întreabă.
Ascultăm radioul tare. "Engel fliegen einsam", cântă o voce feminină. Îngerii zboară doar singuri. Băiatul meu îşi încearcă norocul pretinzând că se simte rău şi că îi vine să verse. "Că-i vine să dea laptele afară", cum zice el, dar de data asta nu ţine, n-am uitat să-i dau Vomex înainte de a pleca. Aşa că tace până la urmă.
Tăcem toţi.
După o oră de mers, Viorel întreabă:
"Ne oprim un pic să căutăm ciuperci?"
Are zâmbetul ăsta liniştit pe faţă tot timpul, începând de dimineaţă până târziu în noapte, şi nu-i dispare decât rar, când e prea obosit sau sunt probleme.
Tragem pe dreapta pe un drum forestier. Îmi ajut pe băiatul să-şi dea centura jos şi să coboare, ne îmbrăcăm fiecare hainele şi bem ceva în picioare, lângă portbagajul deschis. Din termos a curs apă peste bluză, banană şi aparatul de fotografiat. Nu l-am închis bine. Rucsacul este ud.
Intrăm în pădure, dar toate ciupercile sunt negre. Viorel spune că a plouat prea mult. Când apar în vreo discuţie culesul de ciuperci sau pescuitul i se luminează şi mai mult chipul. Faţa îi străluceşte de-a binelea. Dacă acum este dezamăgit, nu arată. Un adult trecut de treizeci de ani n-are trebui să fie dezamăgit de nişte ciuperci putrezite. Singurele care sunt întregi şi nevătămate sunt ciupercile-băşină. Eu şi băiatul meu ne distrăm atingându-le uşor cu vârful piciorului.
Ne afundăm mai adânc. Îmi ţin copilul de mână. Simt că şi el are aceeaşi spaimă de pădure ca şi mine. Apoi pentru că se împiedică de toate crengile căzute şi de toate cioturile şi de copacii prea deşi. Mă văd nevoită să-i spun de fiecare dată unde să aplece capul şi pe care drum s-o ia. Încercăm să ţinem pasul cu Viorel, care ne conduce din ce în ce mai adânc în pădure, în felul lui relaxat, cu mâinile la spate. Cândva, nebăgat de seamă, am încetat să auzim autostrada, iar cu această remarcă, intrăm într-un registru complet diferit de emoţii. Când văd un rahat în faţa mea, mă apucă de-a dreptul panica. Mă apuc de mâna băiatului meu de parcă m-aş aştepta să mă poată apară cu adevărat.
"Cine o fi făcut rahatul ăsta uriaş?", întreb.
"Nu ştiu", zice bărbatul meu.
Ne holbăm cu toţii la rahat.
"Mami, aici sunt urşi?", dă fiul meu glas spaimei mele.
"Nu," răspunde Viorel.
Aşa şi trebuie, urşii n-au ce căuta în pădurile germane. Un lup, sau un cerb. Cel mai probabil un cerb, ce lup?
"Hai înapoi, zic. Destul."
Ne învârtim pe loc dezorientaţi, habar n-avem de unde am venit.
"Ţi-am spus eu!", zic. "Ţi-am spus eu c-o să ne rătăcim!"
Fiul meu poartă haina cea nouă de ploaie, cu două dungi orizontale care reflectă lumina, şi ghetele foarte bune de la reduceri. Alegerea vestimentară în privinţa lui a fost bine chibzuită din partea mea. Mă întreb cât ar rezista un copil atât de mic în pădure, fără iaurt cu căpşuni sau Kinder Pingui. Dar bărbatul meu zâmbeşte şi nu zice nimic, conducându-ne, după părerea mea, mai departe, spre centrul pădurii.
Crengile uscate trosnesc sub tălpi, iar pătura de ace de brad este alunecoasă. Îmi ţin băiatul de mână în continuare, şi poate îl strâng un pic prea tare, dar nu zice nici pâs.
Nu durează mult şi zărim din nou autostrada, adică pete rapide de culoare printre trunchiurile uscate. Auzim zgomotul făcut de maşini.
Înapoi în siguranţă, în maşina noastră în care e cald şi bine, ne punem centurile de siguranţă uşuraţi: pădurea nu e de noi.
Viorel porneşte motorul, şi plecăm mai departe.
La Ammersee, plouă peste bărcile eşuate pe plajă, iar raţele se înghesuie în jurul digurilor de lemn, pe care porţi miniaturale anunţă "Privat" şi ne blochează accesul. În jur, pustiu. Doar câteva restaurante sunt deschise. Este nu ştiu ce sărbătoare a nemţilor, când nimeni nu lucrează şi lumea e dispărută ca după o catastrofă naturală.
De-a lungul lacului, ajungem pe plaja propriu-zisă, o limbă de pietricele ude. Două femei cu patru copii, le permit celor mici să se descalţe de cizme şi să intre până la genunchi în apă. Cel mai mare dintre copii are vreo nouă ani, e de culoare, cu sindromul Down. Privim contrariaţi de pe o bancă, adunaţi sub umbrela uriaşă galbenă, înfofoliţi, cu fermoarele trase până sub bărbie şi glugile pe cap, dârdâind de frig. Stăm şi privim.
La ora trei soseşte vaporul care o să ne ducă într-o cursă scurtă pe lac. Copii până în şase ani nu plătesc bilet. Băiatul meu călătoreşte, aşadar, gratuit. Aşteptăm încolonaţi să urcăm la bord, în timp ce eu mă întreb de unde au apărut toţi oamenii aceştia deodată. După ce cumpărăm bilet şi urcăm, intrăm în micul restaurant de la bord şi ne alegem o masă.
"Când mergem cu vaporul, mami?", întreabă băiatul meu.
"Suntem pe vapor!", zic supărată.
E clar că se aştepta la ceva mult mai spectaculos. Încearcă să privească pe geam, dar în faţă vede o parte din punte, iar lateral, de la nivelul lui, nu vede decât cer cenuşiu prin pătratele nu foarte curate ale geamurilor.
Mă ridic şi urc singură la etaj. Vântul bate prea tare ca să-l pot lua şi pe el cu mine. Mă aşez pe o bancă de lemn udă. O plăcuţă metalică de pe ea informează că poate fii folosită pentru schwimmen în caz de nevoie. Stau lângă un grup zgomotos de persoane cu handicap psihic. Totul e în nuanţe de cenuşiu închis, apa, cerul, peisajul de pe mal.
Din pricina ceţii, cerul şi apa se confundă. Nu ştii unde începe unul, unde se termină cealaltă. O pânză uriaşă cenuşie, iar în colţul din stânga, câteva ambarcaţiuni ancorate la distanţă de ţărm, se mişcă pe valul creat de vapor ca-ntr-un dans. După o vreme, oprim de partea cealaltă a lacului, ca să urce oameni cu copii. Fac o gălăgie infernală şi mănâncă sandvişuri.
"Dacă o să ne mutăm vreodată din locul în care stăm, aici ne mutăm", îmi spun mie însămi. Nimeni din jur nu pricepe ce spun în română. Le zâmbesc.
Mă las pe spate şi inspir adânc. Am suprafaţa apei prezentă în faţa ochilor mei închişi: picăturile de ploaie o făceau să arate aşa de ciudat, de parcă ar fi fost pielea zgribulită a unei fiinţe enorme surprinsă de frig. Nu mai pot visa la altceva. Realizez cu o certitudine de nezdruncinat că aici trebuie să locuim. Că trebuie să venim să trăim exact pe malul acestui lac. Dacă vrem să dăm vieţilor noastre cu adevărat un sens, trebuie neapărat să le legăm de-o apă.
