Cum se numeşte dragostea ta?

Dragostea mea se numeşte Foame. Se numeşte ameţeală, lipsă de coordonare. O uşoară durere de cap. Şi asta nu doare?!

Nu cred că doare. Uneori mi se pare că o recunosc aici, sau dincolo. Dar nu pot fi sigură niciodată. Iar când ceva nu are finalitate, mai bine renunţi, înainte de a durea cu mult prea rău. Înainte de a deveni insuportabil.

Cum se numeşte dragostea ta?

Se numeşte Zăpadă. Se numeşte vârtej. Priveşte pe geam.
"Da, da, da.", spune, şi se răsuceşte să aducă ceştile din bucătărie.
"Dar cum te numeşti tu?"

Îmi zâmbeşte.
"Casa este casă. Casa nu are un nume. E întoarcere, şi odihnă şi linişte."

Stau la masa de la geam, în faţa ferestrei uriaşe, din tavan până în podea. De-acolo văd oraşul sub iarnă şi sub zăpadă, greu sub povara de alb. Dar nu mort. Activ, deplasându-se în sine. În clădirile de vizavi sunt lumini aprinse, şi în spatele ferestrelor luminate sunt oameni care se mişcă, iar mişcările lor aduc cu baletul.
"N-am locuit niciodată aici", spun.

Miroase a gogoşi, deşi ea face cozonac. Miroase a flori, deşi e iarnă. Scaunul meu roşu este aşezat la masa din scoici, faţă în faţă cu scaunul ei roşu. Iar în rest, nimic în încăpere. E un scaun care arată aproape ca un fotoliu, dar nu e la fel de mare ca un fotoliu, este la urma urmei doar un scaun. Niciun covor. Nicio perdea. Stăm amândouă la masa de scoici pe cele două scaune roşii în faţa unei ferestre uriaşe.

Se apleacă şi aprinde lumânarea din micul vas ornamental. "Stai liniştită, îmi spune. Nu te mişca."

Iar eu nu mă mişc.
"Ce ai la gât?"
"O cruciuliţă."
"Ce este o cruciuliţă?"

O privesc şocată.
"Nu înţeleg întrebarea."
"Uneori uit ce înseamnă unele lucruri, chiar dacă ele sunt uzuale. Sau tocmai pentru că sunt atât de normale, vine momentul când nu mai ştiu ce înseamnă. Şi ca în cazul de faţă, simt nevoia ca cineva să mi le explice din nou."

Tac.
"Ai de gând să mănânci asta?"

Dau din cap în semn că nu. Apucă bucata de cozonac din care am muşcat eu, şi începe s-o mănânce. Îi privesc gura. Apoi privesc în stradă. Privesc cerul. Un cer compact, cenuşiu, cu o fâşie liberă la orizont, pe unde pătrunde lumina orbitoare a soarelui. Un elicopter roşu culisând pe cer. Apoi înapoi în stradă. O femeie corpolentă cu o mână în buzunar s-a oprit pe trotuar. În mâna liberă ţine lesa unui câine bondoc, cu picioare scurte şi un penis prea mare pentru corpul lui.
"Cum ai ajuns acolo în zăpadă? Ai fost accidentată? Te-a lovit cineva?". Îmi priveşte corpul după semne de violenţă. Dar nu o să găsească.
"Nu-mi amintesc", spun.

Un steag agăţat la o fereastră în clădirea alăturată. Cu o gaură în mijloc.
"Ar trebui să-ţi bei ceaiul cât este fierbinte. Ai mâinile reci."

Zâmbeşte. Poartă un pulover lila şi peste, un şirag lung de mărgele care-i ajung până în poală. Are părul negru, şi o bentiţă neagră de catifea îi susţine părul. Privesc înapoi pe geam. Gardul şi containerele de gunoi.
"Ştiu."

O alarmă în vecini bâzâie continuu. Zâmbeşte.

Mă uit la ea şi n-o recunosc deloc. Râde zgomotos. Gingiile întunecate îi apar la vedere. "Îmi cer scuze", îi spun.
"Deci cum se numeşte dragostea ta?"
"Florian", admit.
"Şi ce s-a întâmplat?"
"Nu-mi amintesc."

Soarbe din cana sa de ceai.
"Am alergat şi am alunecat. M-am lovit făcând asta, probabil mi-am pierdut cunoştinţa."
"Obişnuieşti să alergi pe străzi?"

Priveşte spre picioarele mele goale.

Mi le încrucişez. Dumnezeule, femeia asta e enervantă! Cum pot să-i explic că am plecat în grabă, n-am mai apucat să-mi pun dresul, n-am mai apucat să mă închid la nasturii de la cămaşă, mi-am luat pantofii într-o mână, iar geanta în cealaltă.

Îi mulţumesc pentru ajutor, şi cobor scările la mine.
"De ce nu iei liftul?", mă întreabă. "Vrei să te duc până-n faţa uşii?".
"Nu, mulţumesc", spun. "Sunt ok."

Mă răsucesc spre ea, şi-o întreb:
"Te-ai îndrăgostit vreodată de cineva total nepotrivit ţie? Care nu ţi se potriveşte absolut deloc?"

Îmi zâmbeşte.
"De fiecare dată, draga mea. De fiecare dată."
"Ai iubit vreodată pe cineva, sau ceva, atât de tare, încât asta să te transforme într-o dementă?"
"Să mă transforme?!"

Îmi las privirea în jos, şi cobor mai departe. Intru la mine. Uşa e larg deschisă. Nu mai pricep nimic. Ne pregătim de începerea anului, ori de sfârşitul anului? Ne pregătim de vară, ori de iarnă? Oare iarna galopează pe lângă noi? Ori timpul galopează pe lângă noi?