Ivo Dimchev: Sigur, nu e ca şi cum m-aş fi descoperit pe mine ca artist într-un anumit moment. Au fost acumulări date de experienţa de a fi pe scenă. Am lucrat într-un teatru experimental în studenţie, timp de patru ani, şi astfel cred că m-am format ca un artist care nu e interesat doar de o anume direcţie şi într-un tip determinat de artă, ci de un discurs care să reprezinte de fapt o sinteză, o formă interdisciplinară de artă. După absolvire, am fost angajat ca actor la Academia Naţională din Sofia, dar simţeam că mă limitez, aşa că am făcut studii de operă, graţie calităţii vocii mele, timp de un an şi, astfel, am învăţat cum să-mi folosesc vocea adecvat. Bineînţeles, am renunţat şi la asta, pentru că interesul meu se îndrepta spre coregrafie şi spre fenomene gen physical theatre.
I.D.: Pe la 23 de ani. Cînd eram încă în facultate am fost invitat de un coregraf să lucrez ca dansator, dar mi-am dat destul de repede seama că vreau să am propriile mele creaţii şi, la un moment dat, chiar am decis să-mi elaborez propriile spectacole. De fapt, la bază sînt actor, iar ceea ce fac se fondează pe calitatea de actor, chiar dacă pe parcurs a fost vorba de operă, performance sau coregrafie. Treptat am ajuns să investighez funcţia corpului în arta mea, am experimentat şi teatrul japonez de tip Buto, am explorat din ce în ce mai mult ideea de corporalitate şi funcţia ei în discursul artistic. Revenind la prima întrebare, nu pot spune că ceva anume m-a influenţat în mod specific, ci că influenţele au venit din toate direcţiile, iar eu le-am integrat.
I.D.: Există diferenţe, desigur. Atunci cînd lucrez cu şi pentru alţi artişti, le explorez limitele fizice şi emoţionale şi încerc să le folosesc la potenţialul maxim, lucrînd cu ei raţional, structurat, în cadre foarte clare. Există o distanţă atunci cînd lucrez cu alţi artişti, distanţă care îmi permite să fiu foarte raţional. Cu mine însumi, lucrez la nivel emoţional, implicarea este de altă factură.
I.D.: Nu pot spune că am în minte un anume tip de public atunci cînd creez şi cînd interpretez ceva, dar ceea ce pot afirma cu siguranţă e că întotdeauna urc pe scenă cu ideea de mare respect pentru cei care se află în faţa mea, cu ideea că eu mă deschid spre ei şi că prin asta le creez spaţiul prin care ei să ajungă la mine. Că fac tot ce pot ca ei să ia din mine şi de la mine tot ceea ce am de dat. E o formă de vulnerabilitate, pentru că recunosc că nu îmi place să văd artişti care "se simt bine pe scenă", în sensul unei siguranţe ce nu aduce vreo deschidere. Tocmai fragilitatea şi vulnerabilitatea prin care te deschizi ca artist mi se par importante, pentru că astfel oamenii pot ajunge mai aproape de tine. În special, cu spectacolul Concerto, îmi asum un risc, pentru că e un spectacol care nu are o structură prestabilită, şi tocmai asta mi-am şi dorit. Eram cumva sătul de spectacole gîndite, care să asigure o siguranţă din punct de vedere dramaturgic.
G.Ş.: Eu am văzut Concerto pentru a doua oară, prima dată l-am văzut la Balkan Dance Platform la Atena unde era mai compact. Acum aţi comunicat cu publicul, aţi "spart" cumva personajul şi limbajul lui.
I.D.: La Atena am fost pe scenă o jumătate de oră, iar aici - o oră. Am încercat la Poznan să fac un spectacol compact, ca la Atena, dar am înţeles că era deja prea mult. Într-un astfel de spectacol, dacă îl faci de o oră, trebuie să le dai oamenilor posibilitatea de a mai şi respira. Pe de altă pare, cînd improvizezi, poţi duce spectacolul la nesfîrşit. Opririle din timpul spectacolului erau, de fapt, căutări ale unui unghi din care să pornesc din nou.
I.D.: Cred că da. Mi s-a dovedit asta în timpul workshop-urilor pe care le-am ţinut în Austria sau în Canada. Sînt foarte fericit de cîte ori sînt invitat să predau, să ţin workshop-uri, să le transmit ceva celorlalţi...
(Foto: George Călin)