Dansez

Dansez.
Umblu fără să păşesc.

Nu ştiu încotro merg. Drum nu se vede. Nici case nu-s. Doar fumul din câteva hornuri răzleţe apărând din ceaţă ca şi cum ar pluti şi ele prin văzduhuri. Pe dos. Ca şi mine.

Nu ştiu dacă a mai fost ceva înainte sau dacă va mai fi ceva după... Parcă nici nu-mi pasă. Parcă nici n-aş fi eu. Nici corpul nu mi-l văd, prins parcă într-un abur uşor.

Continui să merg dar nu mai e la fel.
Nu este niciodată la fel.

Zbor de parcă aş păşi, călcând de pe o aripă a unei păsări străvezii pe cealaltă. Ca şi cum aş urca o scară din ce în ce mai înaltă şi mai ameţitoare. Aripi, nu văd că aş avea. Braţele îmi cresc largi ca şi cum ar putea îmbrăţişa tot cerul şi atinge bolta. Şi să o şi străpungă. Mi-e să nu cadă stelele.

Sunt lung şi larg. Din ce în ce.
Coşul pieptului mi se lărgeşte. Ca şi privirea, cu ochii închişi.
Ard pe dinăuntru şi nu mă doare. Curg învolburat dar nu-s lacrimi. Nici sânge. Mă fac, mă desfac. Mă învârt. Nu ameţesc. Cad în sus. Nu mă doare.
Mă aflu în suspensie pe un nor cu densitate de munte. Eu însu-mi sunt consistenţă de carne şi hău. Cu ecou de prăpastie.

Emit şi captez. Senzaţii. De tot felul. Nici realitate nici amintiri. Nici ale mele nici ale altcuiva. Pe cât de familiare pe atât de... ca de pe altă lume. Culori si linii, intensităţi şi depresiuni, concentrări si colapsuri. Curenţi de corp şi căderi ale sufletului...
Nu visez. Nu merg. Nu strig. Nu zbor. Nu plutesc.
Dansez.

Arta, ca şi Dumnezeu, se manifestă rar. Şi atunci când te aştepţi mai puţin. În cea mai apăsătoare dintre singurătăţi.

Nimeni şi nimic, pe această lume, nu este mai singur decât un om dansând.