Morţii incomozi

Subcomandante Marcos este purtătorul de cuvânt al EZLN (Armata Zapatistă de Eliberare Naţională) din Mexic şi autorul a peste 20 de cărţi (scrieri politice, culegeri de eseuri, cărţi pentru copii, poezie). Nimeni nu îi cunoaşte identitatea şi nici chipul. Pipa şi cagula lui sunt însă celebre. La fel şi declaraţiile din Selva Lacandona, pe care le semnează.

Paco Ignacio Taibo II s-a născut Gijón, Spania, în 1949, dar familia lui a emigrat în Mexic în 1958, din cauza regimului franchist. Autor prolific, este prozator, istoric, şi jurnalist, lucrările sale fiind publicate în treizeci de ţări. Opt dintre romanele sale - printre care Días de combate (1976), Sombra de la sombra (1986), Morţii incomozi (Muertos incómodos, 2005) - îl au drept protagonist pe detectivul Héctor Belascoarán Shayne. Taibo II a câştigat de trei ori Premiul Internaţional Dashiell Hammett pentru cel mai bun roman poliţist de limbă spaniolă, cu La vida misma (1987), Cuatro manos (1991), care a primit şi Premiul Latinoamerican pentru roman poliţist şi de spionaj, şi La bicicleta de Leonardo (1994).

Ideea scrierii unui roman "la patru mâini" îi aparţine lui Marcos. Acesta i-a adresat lui Taibo propunerea într-o scrisoare în 2004. La o săptămână după ce Taibo a acceptat, în noiembrie, primul capitol din Muertos incómodos, semnat de Marcos, a apărut în ziarul mexican La Jornada. Până în primăvara lui 2005 cele nouă capitole alternante care alcătuiesc cartea fuseseră deja publicate, bucurându-se de un succes fulminant. Până în prezent, romanul Morţii incomozi a fost tradus în peste cincisprezece ţări.

Morţii incomozi este cartea a două personaje: Elías Contreras şi Héctor Belascoarán Shayne. Unul este un hâtru comisar de investigaţii zapatist, limbut şi aparent naiv, în timp ce "domnul de la oraş" se dovedeşte un detectiv à l'anglaise autoironic, mare amator de cârnăciori spanioli, ţigări Delicados cu filtru şi băuturi răcoritoare. Motivul investigaţiilor lor, la început paralele, apoi convergente, este ipoteza "revenirii din morţi" a unui deţinut politic, despre care se credea că a fost asasinat la ieşirea din închisoare. Acesta lasă mesaje pe robotul telefonic al prietenilor, alertându-i şi dezvăluind o fantezistă teorie a conspiraţiei universale (să fie oare Bin Laden un vânzător de tacos ale cărui comunicate sunt filmate în studiouri XXX din California?) ce se împleteşte însă cu orori reale din istoria Mexicului - "războiul murdar", masacrele ordonate de putere, secătuirea unei ţări care pare încă să mai funcţioneze după modelul colonial. Dincolo de trama poliţistă povestită cu inepuizabile resurse comice întrezărim astfel o lecţie de istorie trecută sub tăcere de toate manualele oficiale.

"Plin de originalitate, de sinceritate şi de ironie muşcătoare, romanul Morţii incomozi este un Huckleberry Finn scris de Thomas Pynchon." (Tim McLoughlin)

"Colaborarea dintre Marcos şi Taibo II are drept rezultat o carte emoţionantă şi spectaculos de complexă." (The Guardian)


Erau mai multe antene, sau mai puţine? Erau cu mult mai multe, şi-a spus. Mult mai multe antene de televizor.

Mult mai multe decât când? Decât înainte, fireşte. Apoi a lăsat acest "înainte" să se destrame. Cuvântul "înainte" apărea tot mai des în conversaţiile lui sau în imaginile care-i treceau prin minte, devenea tot mai mult un adult înainte de pensie. Dar chestia cu antenele era limpede.

Erau mult mai multe decât înainte şi formau cupola unei jungle. Jungla antenelor de televiziune din Districtul Federal México. Jungla de antene şi de stâlpi electrici şi de arcuri butante care se împleteau printre copaci, ţâşneau din terase, atârnau de frânghiile de rufe, răsăreau agăţate de prăjini, mândre, arogante. Jungla din DF, laolaltă cu munţii din jur şi cu dealurile poluate din Ajusco.

După-amiaza era pe sfârşite. Belascoarán şi-a aprins ultima ţigară şi şi-a dat un răgaz de şapte minute, cât avea să-l ţină ţigara, ca să părăsească observatorul. În ultimele luni îi plăcea să privească Ciudad de México de sus. De pe cele mai înalte acoperişuri, terase sau poduri pe care le găsea. Aşa era mai puţin dăunător, mai oraş, mai dintr-o bucată, până unde bătea cu ochii. Îi plăcea, continua să-i placă.

Când era la minutul cinci şi jumătate al ţigării, vecinul său de birou, tapiţerul Carlos Varga, a apărut fluierând pe uşa care dădea pe terasă. Fluiera "S-o luăm de la zero", un cântec cu care se lansase orchestra lui Glenn Miller şi în DF devenise celebru la balurile adolescenţilor din anii '60. Îl fluiera fără nici o notă falsă, cu o corectitudine remarcabilă.
- Şefu', am impresia că uşchelile matale pe terasă se datorează faptului că ai început să fumezi iarbă pe furiş.

Că pluteşti, decolezi, te droghezi sau alte alea.
- Te înşeli, uite, ca să-ţi dovedesc, a spus Belascoarán şi i-a întins chiştocul mozolit al ţigării Delicado cu filtru.

Celălalt a refuzat dând din cap.
- Te caută un funcţionar progresist.
- Şi cum arată ăştia?
- La fel ca ceilalţi, numai că nu iau şpagă. Ăsta are cravata pătată cu ciocolată şi un câine şchiop.

Héctor Belascoarán Shayne, detectiv independent, obişnuit cu enigmele absurde pentru că locuia în oraşul cel mai minunat de absurd de pe planetă, a coborât cele şapte etaje întrebându-se ce-o fi însemnând "un câine şchiop" în limbajul criptic al tapiţerului, ca să descopere că un "câine şchiop" era chiar un afurisit de câine şchiop, cu laba dreaptă din faţă pusă în atele, o expresie de suferinţă şi nişte cearcăne care-i atârnau până la pământ.

Câinele se odihnea cuminte şi trist la picioarele "funcţionarului progresist". Neluându-i în seamă, Carlos s-a dus în colţul lui, unde se ocupa de maţele unui fotoliu îmbrăcat în pluş aproape roz.

Belascoarán s-a lăsat să cadă pe scaunul său şi rotiţele l-au dus până la peretele de care s-a proptit. S-a uitat fix la funcţionarul progresist şi a ridicat sprâncenele, mai corect spus a ridicat o sprânceană, căci de când îl lăsaseră chior avea probleme de mobilitate cu cealaltă.
- Dumneata eşti de stânga? a întrebat funcţionarul şi, din nu se ştie ce motiv, lui Belascoarán introducerea asta nu i s-a părut neaşteptată în vremurile astea când vrăjitoarele inchiziţiei se întorceau în zbor pe cozile lor de mătură la chemarea guvernului unui anume Fox, care numai vulpoi nu era.

A tras aer în piept:
- Fratele meu zice că sunt natural de stânga, dar în mod inconştient, a zâmbit el. Adică sunt de stânga fără să-l fi citit pe Marx la 16 ani, fără să mă fi dus la destule manifestaţii şi fără să am acasă postere cu Che Guevara. Aşa că, da, sunt de stânga.

Personajul a părut convins de pledoarie.
- Pot avea garanţia că această conversaţie va fi confidenţială?
- Dacă ştie Dumnezeu, ştie toată lumea, a răspuns Héctor, care nu mai garanta nimic de o bună bucată de vreme.
- Dumneata eşti credincios? a întrebat progresistul, deconcertat.
- Un amic de-al meu zice că a părăsit religia catolică din două motive: comorile Vaticanului într-o lume de sărăntoci i s-au părut o înjurătură de mamă şi, doi, în biserică nu ai voie să fumezi. Bănuiesc că e valabil în toate religiile. Sunt de acord. Ideea de Dumnezeu mă enervează al dracului, a conchis Héctor cu multă seriozitate.

Profitând de tăcere, l-a cercetat de "funcţionarul progresist", care, contrar spuselor lui Carlos Vargas, nu purta cravată, ci doar o pată de ciocolată pe cămaşa galbenă, o barbă cam neîngrijită şi ochelari de miop în fază terminală.

Şi era înalt, foarte înalt. Când se înflăcăra dădea din cap de parcă ar fi negat. Părea să fie un tip onest, genul despre care maică-sa spunea "un om cumsecade", referindu- se negreşit la muncitori, lăptari, instalatori, grădinari şi vânzători de bilete de loterie. Din câte-şi amintea Héctor, maică-sa nu spusese niciodată aşa despre un burghez, nici mare, nici mic. O fi ştiut ea ceva.
- Îmi vorbeşte un mort, a spus omul, întrerupând cercetările lui Héctor asupra musafirului şi a propriului său trecut.

Belascoarán a optat pentru tăcere. Cu două luni în urmă închiriase de la un videoclub o casetă cu filmul Cârtiţa, din serialul în care eroul principal e jucat de Alec Guinness, bazat pe romanele lui Le Carré, produs de BBC, şi urmărise fascinat, timp de şase ore, cum Smiley - Guinness folosea metoda de interogatoriu cea mai eficientă din lume: făcea o mutră de idiot (dacă n-ar fi fost englez, ar fi zis că era faţa celui mai mare cretin pe care-l văzuse în viaţa sa) şi se uita fix la interlocutor, aşa, moale, parcă lipsit de orice interes, de parcă i-ar fi făcut un hatâr, şi oamenii vorbeau şi vorbeau, iar el doar din când în când, rar de tot, punea câte o întrebare laconică, doar ca să se afle în treabă.

Metoda a dat rezultate.
- De o săptămână ascult mesajele pe care mi le lasă un tip pe robotul telefonic, numai că tipul a murit în 1969. A fost asasinat. Şi-acum îmi vorbeşte, îmi lasă mesaje. Îmi spune poveşti. Şi de fapt nu ştiu ce vrea. Şi cred că sună când ştie că nu sunt acasă, ca să rămână înregistrat... Poate că-i o glumă. Dar, dacă e glumă, e cam sinistră.

Héctor şi-a păstrat mutra de Alec Guinness.
- Mă numesc Héctor, a mai spus omul.
- Şi eu la fel, a spus Belascoarán, parcă scuzându-se.
- Héctor Monteverde.
- Şi mortul?
- Mortul se numeşte Jesús María Alvarado. Şi să ştii că era cineva.

Héctor s-a învăluit din nou în tăcere.
- Ceri mult?
- Puţin, a răspuns Belascoarán.

Omul a părut mulţumit. Câinele la fel.
- Am aici banda. Asculţi, nu durează decât cinci minute, hotărăşti şi vorbim după.
- Nu am robot telefonic în biroul ăsta. Dacă mi-o laşi, mâine...
- Nu, nu mâine, acum. Uite adresa mea, i-a întins Monteverde un bilet pe care-l avea pregătit. Şi aici nişte date despre cum l-am cunoscut pe mortul ăsta. O să fiu acasă... Nu prea dorm.
- Nici eu, a spus Héctor.

Şi s-a uitat după tizul Monteverde, care se ridica de pe scaun şi părăsea biroul, urmat de câinele care şchiopăta.
- Ce poveste aiurea, a spus Carlos Vargas cu gura plină de ţinte şi dând cu ciocanul în fotoliul roz.
- Îmi vine în minte chestia aia cu realitatea care devine al dracului de ciudată, a răspuns Belascoarán.

După câteva ceasuri, acasă, Héctor a auzit glasul mortului care vorbea de pe bandă.
- Alo, sunt Jesús María Alvarado. Te mai sun eu, moşule.

Vocea nu i se părea cunoscută, era a unui bărbat răguşit, dar nu părea să exprime nici nelinişte, nici grabă, nimic din toate astea în glasul răguşit care rostea un nume. Nu era deloc o voce cavernoasă şi nici nu trecuse prin efecte speciale, n-ai fi zis că era glasul unui mort. Dar cum erau glasurile morţilor? Să vorbeşti cu morţii... Dar Jesús María Alvarado era mort, deşi nu din 1969, cum zisese funcţionarul progresist Monteverde, ci din 1971. Adică preistorie sadea, acum 34 de ani. Fusese asasinat după ce ieşise din închisoare. Un glonţ în ceafă pentru primul deţinut politic ce ieşea din închisoare după mişcările din '68. Legea dezertării. Fără explicaţii oficiale.

Monteverde şi Alvarado se cunoscuseră la o şcoală unde predau amândoi literatură. Simple cunoştinţe, de departe. O cafea băută împreună, nişte şedinţe în comitetul şcolar. Adunările din '68, constituirea coaliţiei profesorale în sprijinul mişcărilor studenţeşti. Monteverde era cu capul în nori, cam uşuratic, timid, fiul unui antreprenor de pompe funebre care făcuse avere din luxul morţii, lucru care lui Héctor Monteverde (asta reieşea din notele redactate inteligent) i se părea nu doar amoral, ci şi ruşinos şi demn de a fi ascuns în anul acela al mişcărilor. Drept care literatura universală era antidotul agenţiei funerare. Alvarado era fiu de ţărani din Puebla şi ajunsese la literatură prin motive inexplicabile de patriotism, în virtutea faptului că recitase Dulce Patrie şi învăţase pe de rost poezii de Díaz Mirón, Gutiérrez Nájera şi de Maica Juana ca să le spună în sat. Sărăntoc fără scăpare, sfârşitul lunii îl prindea fără bani ca să-şi dea rufele la spălat, cu datorii la prăvălia din colţ şi plin de draci.

Rezulta că, în anii aceia magici şi teribili, Héctor Monteverde urmărise de la distanţă povestea lui Alvarado şi urmele sale, până la asasinarea acestuia.

Héctor şi-a zis că afacerea cerea mult calm, aşa că a lăsat deoparte banda, notiţele şi sucul de piersici din care sorbea şi s-a urcat pe terasă, luând cu el teancul de scrisori găsite în cutia poştală. Plin de răbdare, s-a apucat să confecţioneze avioane de hârtie şi să le pună pe balustrada de la etajul patru. De jos venea zarva cartierului Condesa, zgomotul de motociclete, chiotele adolescenţilor puşi pe distracţii.

Vântul nu sufla tare, dar din când în când avionaşele de hârtie îşi luau zborul şi pluteau răsucindu-se frumos, apoi erau luate de briză. Când a terminat s-a întors în cameră. Lăsase toate luminile aprinse, cel mai bun antidot împotriva singurătăţii: să-ţi transformi locuinţa într-un afurisit de pom de Crăciun. A derulat banda. Auzise ce auzise, apoi glasul a repetat: "Salut, sunt Jesús María Alvarado. Te mai sun eu, moşule".

O fi alt Jesús María Alvarado, fiul lui Jesús María Alvarado, fantoma lui Jesús María Alvarado, un alter ego omonim al lui Jesús María Alvarado, o dansatoare specializată în dansul pe masă care voia să atragă atenţia, sau cei de la Secretariatul Guvernului care voiau să-l înnebunească pe Monteverde cine ştie cu ce scop, şi-a zis el.

A doua înregistrare era mai bună: Salut, moşule, sunt Jesús María Alvarado. Sper să te ţină banda destul, pentru că vreau să-ţi spun o poveste cam aiuristică şi cam de căcat. Eram la Ciudad Juárez într-o cârciumă şi, cum că toate mesele erau ocupate, am luat o bere la bar în faţa televizorului. Era o gălăgie fioroasă şi nu se auzea nimic, dar pe ecran era Bin Laden cu expresia aia împietrită, într-un comunicat din alea pe care le trimit la televiziune; pe mine, tipul ăsta mă enervează al dracului şi nu eram atent, dar tocmai atunci, în spatele meu, nişte tipi s-au apucat să strige: "Ăsta-i Juancho, afurisitul de Juancho!" M-am întors să văd ce voiau ăia cu Juancho al lor şi-am dat cu ochii de doi beţivani numai muşchi care-i dădeau înainte cu "Juancho, ăsta-i afurisitul de Juancho!" şi arătau spre televizor. M-am răsucit înapoi ca să văd dacă nu cumva mă înşelasem, se mai întâmplă, dar acolo era frumuşelul de Bin Laden cu mitraliera în mână, cu turban pe cap şi cu faţa aia de nărod. Iar m-am întors spre ăia de ţipau că e Juancho şi i-am întrebat de care Juancho era vorba. Şi ei, muci de cât băuseră, îmi zic că e consăteanul lor Juancho, chiar el, şi uite cum s-a deghizat afurisitul. Şi aşa am aflat că Juancho ăsta era prietenul lor, vânzător de tacos (fel de mâncare specific bucătăriei mexicane, constând într-o tortilla cu diverse umpluturi şi sosuri - n. tr.) în Juárez, dar că se săturase să tragă mâţa de coadă şi de vreo trei ani plecase să-şi facă o măcelărie la Burbank, California. Eu tot nu mă lămuream şi iar m-am uitat la televizor, dar pe ecran tot Bin Laden era, dar când m-am întors din nou spre dobitocii ăia doi ca să-i întreb ce mai ştiau de Juancho ăsta şi dacă erau siguri că era el şi când îşi lăsase barba aia de ţap, cei doi zdrahoni băuţi se topiseră şi, deşi i-am căutat prin toată cârciuma şi chiar şi afară, n-am mai dat de ei. Şi mi-am zis: ce chestie a dracului, alter egoul lui Bin Laden e un vânzător de tacos din Ciudad Juárez.

Dar după aia am pus lucrurile cap la cap şi mi-am zis: Alvarado, ce ştii tu despre Burbank? Şi uite că ceva ştiam, fiindcă Burbank e capitala filmelor porno din Statele Unite, o mică localitate lângă Los Angeles, cu moteluri şi case de producţie XXX, care filmează în draci, trăiască capitalismul sălbatic. Şi fac legătură cu toate astea şi-mi zic: nu cumva căcănarii ăştia ai lui Bush şi amicii lor fac toate comunicatele lui Bin Laden, mesajele diavolului, într-un studio porno din Burbank, California, că doar au acolo şi deşert? Nu cumva totul e un montaj, o fabrică de vise de căcat, cu un vânzător de tacos mexican pe numele lui Juancho pe post de personaj principal? Sincer să fiu, parcă nu puneam totul cap la cap, îmi spuneam: "cum poţi să crezi aşa ceva?" Dar nu-i aşa că povestea e simpatică? Héctor a stins aparatul. S-a dus la baie, s-a privit în oglindă şi şi-a dat cu apă rece pe faţă. Ca toţi oamenii care trăiesc singuri, obişnuia să stea de vorbă cu propria-i imagine reflectată, numai că acum nu i-a venit nimic în minte. S-a gândit la cele auzite şi a început să râdă în hohote. Kafka în izmene înotând la Xochimilco. Bin Laden Juancho la Burbank. Sigur, în orele libere în care nu înregistra comunicate, după spusele lui Alvarado, probabil că regula şi se lăsa filmat. O mie şi una de nopţi în varianta plăcintărie din Ciudad Juárez, desfrânaţi, dar simpatici, scula cea mai tare de pe graniţă.

Cea de-a treia bandă începea ca de obicei: "Aici Jesús María Alvarado", ca şi cum ar fi vrut să spună limpede că mortul se întorsese din tărâmul umbrelor. Apoi urma o pauză, pe urmă o frază criptică: "Mai bine nu m-aş fi întors", apoi o tăcere lungă şi clicul final al apelului.

Mai era şi o a patra, care începea la fel, "Aici Jesús María Alvarado", după care recita nişte versuri: Acolo unde voi fi / doar amintirea unei pietre îngropate între urzici / peste care vântul trece când are insomnie.

Şi gata. Poemul i se părea cunoscut, dar nu ştia de la cine sau de unde.