Minciuni pe canapea

Irvin D. Yalom s-a născut la 13 iunie 1931, la Washington, într-o familie de emigranţi ruşi. Deşi fascinat de literatură, alege o carieră medicală, la presiunile familiei, singura concesie pe care o face vocaţiei sale umaniste fiind specializarea în psihiatrie. Devine un eminent psihoterapeut, publicând numeroase lucrări de specialitate, cele mai cunoscute fiind The Theory and Practice of Group Psychotherapy (1970), tradusă în douăsprezece limbi, şi Existential Psychotherapy (1980), dar şi volume de povestiri: Love's Executioner and Other Tales of Psychotherapy (1989) şi Momma and the Meaning of Life (1999). Debutul său ca romancier cu Plânsul lui Nietzsche (When Nietzsche Wept, 1992; Humanitas, 1995, 2006) suscită entuziasmul publicului şi al criticii, devenind bestseller internaţional şi primind în 1993 The Commonwealth Club of California Gold Medal pentru cel mai bun roman. Minciuni pe canapea (Lying on the Couch, 1996), cel de-al doilea roman pe care îl semnează, este o radiografie a relaţiilor care se pot naşte între terapeut şi pacient şi a consecinţelor acestora. Inspirat tot de universul fascinant al psyché-ului, Minciuni pe canapea reafirmă vocaţia şi originalitatea artistică a lui Yalom, fapt confirmat şi de publicarea operelor sale de ficţiune în douăzeci de ţări. În 2005 i-a apărut cel de-al treilea roman, The Schopenhauer Cure. În prezent, Yalom este profesor emerit de psihiatrie la Stanford University, California.


Încrezător în propriile forţe, tânărul psihanalist Ernest Lash nu ia în seamă sfaturile mentorului său, Marshal Streider, ci recurge, în timpul şedinţelor de terapie, la tehnici experimentale. Însă, în ciuda infatuării psihiatrilor, mintea omenească este un teritoriu încă necartografiat şi plin de primejdii: stabilind o relaţie sinceră - crede el - cu o nouă pacientă, Carolyne Leftman, Ernest îşi deschide tainiţele sufletului şi devine vulnerabil, neavând habar că femeia pe care îşi închipuie că o tratează doreşte de fapt să-l manipuleze şi să-l distrugă. Prins într-o paradoxală relaţie terapeutică, în care figura autoritară a medicului a cedat tentaţiei confesiunii şi i se supune pacientului dominator, Ernest va descoperi nebănuite adevăruri incomode despre sine şi despre natura umană, ale cărei taine credea că le cunoaşte.

Minciuni pe canapea (Lying on the Couch, 1996) este cel de-al doilea roman pe care îl semnează Irvin D. Yalom, fiind o radiografie a relaţiilor care se pot naşte între terapeut şi pacient şi a consecinţelor acestora.

Ernest Lash este un tânăr psiholog în formare, pasionat de munca sa şi avid să afle, în cel mai scurt timp cu putinţă, cît mai multe informaţii despre terapia psihanalitică. Supervizorul său, dr. Marshal Streider, îi struneşte entuziasmul, acuzându-l de iresponsabilitate şi încercând să îl orienteze către metodele clasice de terapie, într-o perioadă în care acestea se aflau deja în declin, fiind treptat înlocuite cu noi tehnici experimentale. Dar Marshal nu face acest lucru doar de dragul lui Ernest sau din convingerea că vechea şcoală urmează calea cea dreaptă, ci acţionează mânat de dorinţa de a accede într-o funcţie superioară şi de a-şi spori câştigurile materiale, pentru care este dispus să facă orice fel de compromisuri.

La fel de viciat se dovedeşte a fi şi un alt mentor al tânărului, Seymour Trotter, care s-a folosit, fără prea multe scrupule, de labilitatea psihică a unei tinere şi atrăgătoare paciente de-ale sale, bucurându-se de favoruri sexuale interzise cu stricteţe de etica medicală. Ernest Lash, măcinat de aceste brutale abuzuri, se lasă sedus de noile metode care încep să conveargă într-o nouă tehnică terapeutică, alegând ca în timpul şedinţelor cu una dintre noile sale paciente, Carolyn Leftman, să mărturisească numai adevărul despre el însuşi, să îşi dezvăluie numai adevăratele gânduri. Lucrurile se complică însă, deoarece Carolyn se dovedeşte a fi soţia înnebunită de furie a unui alt pacient de-al său, care tocmai a fost părăsită şi crede că dr. Lash este responsabil pentru destrămarea căsniciei ei. În timp ce Ernest îşi deschide tainiţele sufletului în faţa femeii, aceasta, folosind o identitate falsă, îl minte şi îl seduce, transformând totul într-un joc extrem de periculos pentru viitorul lui de medic psiholog.

Yalom pune pe tapet problema normelor rigide şi îmbătrânite ale unei etici medicale pline de fisuri, care s-a transformat într-un adevărat bastion al apărării pacientului, dar incapabilă de a-i proteja pe terapeuţii lăsaţi fără mijloace de apărare în faţa unor planuri bine ticluite, cărora, cu naivitate, le pot cădea victimă. (Ioana Petridean)


"Poate cel mai amuzant şi emoţionant roman care s-a scris vreodată despre psihanaliză." (San Jose Mercury)

"O carte care ar trebui citită de oricine vrea să afle cum funcţionează în realitate mintea unui «doctor de cap»." (San Francisco Chronicle)

"Cartea lui Yalom inspiră un respect imens, deoarece dezvăluie resorturile intime ale sufletului omenesc şi cauzele profunde ale problemelor care ne macină." (Psychologies)


Lui Ernest îi plăcea la nebunie să fie psihoterapeut. Zi de zi, pacienţii îl invitau în cele mai intime încăperi ale vieţii lor. Zi de zi, el le aducea alinare, îşi făcea griji din pricina lor, le uşura disperarea.

Iar în schimb, primea admiraţie şi preţuire. De asemenea, şi bani, deşi Ernest deseori se gândea că, dacă n-ar fi avut nevoie de bani, ar fi practicat psihoterapia gratis.

Norocos e cel căruia îi place slujba pe care o face. Într-adevăr, Ernest se considera norocos. Chiar mai mult decât norocos. Fericit.

Era un om care îşi descoperise vocaţia, un om care putea spune: Sunt exact acolo unde îmi doresc să fiu, în vâltoarea talentelor, intereselor, pasiunilor mele.

Ernest nu era credincios. Dar în fiecare dimineaţă, când îşi deschidea agenda şi vedea numele celor opt sau nouă oameni dragi cu care urma să-şi petreacă ziua, îl copleşea un sentiment pe care nu-l putea descrie decât ca fiind religios. În acele momente îl năpădea dorinţa profundă să mulţumească unei persoane sau unui lucru pentru că l-a îndrumat spre această profesie.

Existau unele dimineţi când privea în sus, prin luminatorul din clădirea în stil victorian de pe Sacramento Street, prin ceaţa matinală, şi îşi imagina că strămoşii psihoterapiei ar fi suspendaţi în aurora zorilor.
- Mulţumesc, mulţumesc, incanta el. Le mulţumea tuturor, tuturor tămăduitorilor care îi alinaseră disperarea. Mai întâi, strămoşilor din vechime, cu siluetele lor abia vizibile pe bolta cerească: Isus, Buddha, Socrate. Sub ei, puţin mai bine conturaţi, măreţilor înaintaşi: Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Jung. Iar şi mai aproape, părinţilor psihoterapiei: Adler, Horney, Sullivan, Fromm, chipului dulce şi zâmbitor al lui Sándor Ferenczi.

Cu câţiva ani în urmă, ei răspunseseră chemărilor lui disperate când, după ce îşi încheiase rezidenţiatul, îşi însuşise idealul tuturor neuropsihiatrilor tineri şi ambiţioşi şi se dedicase cercetării în neurochimie - ştiinţa viitorului, arena de aur a oportunităţii personale.

Strămoşii au ştiut atunci că o luase pe un drum greşit. Locul lui nu era într-un laborator ştiinţific. Nici într-o clinică de psihofarmacologie, unde să prescrie medicamente.

I-au trimis un mesager, un mesager caraghios al puterii, pentru a-l ajuta să-şi împlinească ursita. Nici în ziua de azi, Ernest nu putea să-şi explice cum s-a hotărât să devină terapeut. Dar îşi amintea când.

Îşi amintea ziua aceea cu o limpezime uluitoare. Şi îşi amintea şi mesagerul: Seymour Trotter, un bărbat pe care l-a întâlnit o singură dată şi care i-a schimbat complet viaţa.

Cu şase ani în urmă, directorul departamentului de care aparţinea Ernest îi încredinţase un mandat temporar în Comitetul de Etică Medicală al Spitalului Stanford, iar prima lui acţiune disciplinară fusese cazul doctorului Trotter. Seymour Trotter avea şaptezeci şi unu de ani, fiind un patriarh al comunităţii psihiatrice şi unul dintre foştii preşedinţi ai Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Fusese acuzat de comportament sexual inadecvat faţă de o pacientă de treizeci şi doi de ani.

Pe vremea aceea, Ernest era asistentul unui profesor de psihiatrie şi îşi terminase rezidenţiatul în urmă cu doar patru ani.

Lucrând cu normă întreagă ca cercetător în neurochimie, nu ştia absolut nimic despre ce se petrecea în lumea psihoterapeuţilor şi, în naivitatea lui, nu bănuia că acest caz îi fusese încredinţat deoarece nimeni altcineva nu voia să se ocupe de el. Toţi psihiatrii mai în vârstă din nordul Californiei îl venerau enorm şi ştiau de frica lui Seymour Trotter.

Ernest a ales pentru prima întâlnire un birou auster din partea administrativă a spitalului şi a încercat să pară cât mai oficial, stând cu privirea pe ceas în timp ce îl aştepta pe doctorul Trotter, cu dosarul care conţinea dovezile acuzatoare în faţa lui, pe birou, nedeschis. Pentru a rămâne cât mai imparţial, Ernest luase decizia să-l interogheze pe acuzat fără a se informa în prealabil despre cazul lui, pentru a-i asculta istorisirea fără nici o idee preconcepută. Se gândea să citească după aceea dosarul şi să programeze o a doua întâlnire, dacă i se părea necesar.

Imediat a auzit bocănituri răsunând cu ecou pe coridor. Să fi fost oare orb doctorul Trotter? Nimeni nu-i spusese nimic despre aşa ceva. Bocănituri în podea, urmate de un zgomot târşâit, se auzeau din ce în ce mai tare. Ernest s-a ridicat în picioare şi a ieşit pe coridor.

Nu, nu era orb. Era şchiop. Doctorul Trotter venea împleticindu-se pe coridor, sprijinindu-se, într-un echilibru precar, pe două cârje. Era încovoiat din talie şi îşi ţinea cârjele departe de corp, fiecare la aproape un metru distanţă. Pomeţii şi bărbia, puternice şi sănătoase, erau încă ferme, dar toate părţile moi îi fuseseră năpădite de riduri şi excrescenţe specifice senectuţii. Falduri largi de piele îi atârnau pe gât, şi smocuri de păr alb îi ieşeau din urechi. Şi totuşi, vârsta nu îl doborâse de tot, ceva tineresc, ba chiar copilăresc, se conservase în el. Ce anume? Poate părul lui, cărunt şi des, tuns scurt, sau îmbrăcămintea, o jachetă de denim albastru ce acoperea un tricou alb cu guler rulat pe gât.

Au făcut cunoştinţă în pragul uşii. Doctorul Trotter a făcut bălăngănindu-se încă doi paşi în cameră, apoi şi-a ridicat brusc cârjele, s-a răsucit energic şi, parcă printr-un noroc chior, s-a aşezat cu o piruetă pe scaun.
- Am nimerit-o la fix! Te-am surprins, ei? Ernest nu l-a lăsat să-i distragă atenţia.
- Înţelegeţi care este scopul acestui interviu, doctore Trotter? Şi înţelegeţi de ce îl înregistrez?
- Am auzit că administraţia spitalului m-a nominalizat la titlul de Angajatul lunii.

Ernest, care îl privea fără să clipească prin ochelarii lui cu lentile groase şi mari, n-a zis nimic.
- Scuze, ştiu că ai o sarcină de îndeplinit, dar, după ce treci de şaptezeci de ani, zâmbeşti la o poantă bună ca asta. Mda, am împlinit şaptezeci şi unu săptămâna trecută. Dar tu ce vârstă ai, doctore...? Am uitat cum te cheamă. În fiecare minut, a spus el, bătându-se uşurel pe tâmplă, o duzină de neuroni corticali pier zumzăind, ca nişte muşte muribunde. Ironia e că am publicat patru articole despre boala Alzheimer, evident că am uitat unde, dar în reviste bune. Ştiai asta? Ernest a clătinat din cap.
- Deci tu n-ai ştiut niciodată, iar eu am uitat. Asta ne face să fim chit. Ştii care sunt cele două chestii bune la boala Alzheimer? Vechii prieteni îţi devin prieteni noi şi poţi să-ţi ascunzi singur ouăle de Paşte.

În pofida iritării sale, Ernest nu s-a putut abţine să zâmbească.
- Numele, vârsta şi la ce şcoală ţi-ai executat sentinţa?
- Sunt doctorul Ernest Lash, iar restul probabil că nu contează acum, domnule doctor Trotter. Avem multe de discutat astăzi.
- Fiul meu are patruzeci de ani. Nu poţi avea mai mult de atât. Ştiu că ai fost rezident la Stanford. Ţi-am auzit prelegerea de anul trecut. Te-ai descurcat bine. Ai avut o prezentare foarte clară. Acum totul e numai psihofarmacologie, nu? Ce formă de calificare în psihoterapie mai faceţi acum voi, tinereii? Mai faceţi vreuna? Ernest şi-a scos ceasul şi l-a pus pe birou.
- Cu altă ocazie aş fi încântat să vă dau o copie a lucrării mele de rezidenţiat la Stanford, dar acum, vă rog, haideţi să intrăm în subiect, domnule doctor Trotter. Poate că cel mai bine ar fi să îmi spuneţi varianta dumneavoastră în ceea ce priveşte povestea cu doamna Fellini.
- Bine, bine. Vrei să fiu serios. Vrei să-ţi spun versiunea mea. Relaxează-te, băieţică, şi o să-ţi spun o poveste. S-o luăm de la început.

Era acum vreo patru ani, cel puţin patru ani... Mi-am rătăcit toate însemnările despre pacienta asta... Ce dată era în dosarul tău cu reclamaţia? Ce? Nu l-ai citit. Eşti leneş? Sau încerci să nu te laşi influenţat în obiectivitatea ta ştiinţifică?
- Vă rog, doctore Trotter, continuaţi.
- Principiul de bază al unui interviu e să te prefaci că asiguri un mediu plin de afecţiune, care să inspire încredere. Acum, că ai reuşit chestia asta cu atâta măiestrie, sunt în stare să vorbesc mult mai liber despre o problemă dureroasă şi jenantă. Aha, asta te impresionează. Tre' să ai grijă cu mine, doctore Lash. Am la activ patruzeci de ani de descifrat feţe. Mă pricep foarte bine la asta. Dar, dacă ai terminat cu întreruperile, o să încep. Eşti gata?
- Acum câţiva ani - hai să zicem acum patru ani - o femeie, Belle, intră sau, mai bine zis, se târăşte în cabinetul meu - ori se tăbârceşte până în cabinetul meu - se tăbârceşte, aşa-i mai bine. Există verbul a se tăbârci? În jur de treizeci şi cinci de ani, dintr-o familie înstărită, elveţiano-italiană, deprimată, purta o bluză cu mâneci lungi în toiul verii. Evident, se automutilase, avea cicatrici la încheieturile mâinilor. Dacă vezi mâneci lungi în timpul verii şi un pacient care te nedumereşte, întotdeauna să te gândeşti la cicatrici la încheieturile mâinilor sau la injecţii cu droguri, domnule doctor Lash. Arătoasă, un ten nemaipomenit, ochi seducători, îmbrăcată elegant. Stilată, dar pe punctul de a ceda nervos.
- De multă vreme îşi făcea rău singură. Tot ce vrei: droguri, le încercase pe toate, nu ratase nici unul. Când am văzut-o prima oară, revenise la alcool şi mai ciugulea din când în când heroină. Deşi încă nu devenise cu adevărat dependentă. Pe undeva, nu avea înclinaţie spre dependenţă - unii oameni aşa sunt -, dar se străduia din răsputeri. De asemenea, şi probleme de nutriţie. În principal anorexie, dar uneori şi accese de vomă bulimică. Deja am menţionat tăieturile, numeroase pe toată lungimea braţului şi la încheieturi, îi plăceau durerea şi sângele. Numai atunci simţea că trăieşte. Tot timpul îi auzi pe pacienţi că spun asta. Jumătate de duzină de spitalizări scurte. Mereu se externa într-o zi sau două. Personalul se bucura când pleca. Era bună, un adevărat talent la jocul Uproar. Îţi aminteşti de Games People Play (În engl. în orig. Jocuri pe care le joacă oamenii, o carte despre psihoterapia tranzacţională de grup. Una dintre ideile principale ale cărţii este că oamenii joacă toată viaţa lor anumite jocuri pe care le-au învăţat în relaţia cu părinţii şi care de obicei sunt patologice - n.tr.) a lui Eric Berne?
- Nu? Presupun că asta a fost înainte ca tu să te naşti. Doamne, ce bătrân mă simt. Bună carte, Berne n-a fost prost deloc. Citeşte-o, n-ar trebui să fie uitată.
- Căsătorită, fără copii. Refuza să aducă pe lume copii, spunea că lumea e un loc prea oribil ca să-ţi obligi copiii să trăiască în ea.

Soţ cumsecade, relaţie defectă. El voia cu disperare copii, şi se certau o grămadă pe tema asta. Lucra la o bancă, pe post de consultant pentru investiţii, ca şi tatăl ei, mereu pe drumuri. După câţiva ani de căsnicie, l-a lăsat libidoul sau poate s-a pus pe făcut bani - câştiga binişor, dar n-a reuşit să dea lovitura, precum tatăl ei. Ocupat, mereu ocupat, dormea cu computerul. Poate se şi futea cu el, mai ştii? Însă cert e că nu se futea cu Belle. Din ce mi-a spus ea, o evita de ani de zile, probabil din cauza furiei pricinuite de faptul că ea nu voia copii. Greu de spus de ce mai rămâneau căsătoriţi. El fusese crescut într-un orfelinat aparţinând sectei creştinismului ştiinţific (cult creştin fondat de Mary Baker Eddy în 1866 şi care propovăduieşte vindecarea spirituală - n.tr.) şi refuza cu îndârjire să facă terapie de cuplu sau vreo altă formă de psihoterapie. Dar ea recunoştea că niciodată nu insistase prea mult.

Hai să vedem. Ce să îţi mai spun? Întreabă-mă, domnule doctor Lash.

- Ce terapie mai făcuse până atunci? Bine. O întrebare importantă.

- Eu întotdeauna întreb asta în primele treizeci de minute. Terapie non-stop - sau, mai bine zis, încercări de a face terapie - încă din adolescenţă. S-a dus pe rând la toţi terapeuţii din Geneva, şi o vreme a făcut naveta până la Zürich, să facă psihanaliză. A venit la universitate în S.U.A., la Pomona, şi a tot schimbat terapeuţii, deseori nu se ducea decât la prima şedinţă. A rămas la trei sau patru dintre ei vreme de câteva luni, dar nu s-a dat în vânt după nici unul. Belle era - şi mai e încă - foarte pretenţioasă. Nici unul nu era destul de bun, cel puţin nu i se potrivea ei. Găsea ceva în neregulă la fiecare: prea formal, prea pompos, prea moralizator, prea protector, prea pus pe afaceri, prea rece, prea preocupat de diagnostice, prea stereotip.

Medicamente? Testări psihologice? Protocoale comportamentale? Nici să nu te gândeşti la aşa ceva, oricine i-ar fi sugerat una ca asta ar fi primit imediat papucii. Ce să îţi mai spun?
- Cum m-a ales pe mine? Excelentă întrebare, domnule doctor Lash, ne face discuţia mai dinamică şi mai aplicată. Încă am putea scoate din tine un psihoterapeut. Am simţit asta încă de când am asistat la prelegerile tale. O minte ageră, pătrunzătoare. Se vedea asta când îţi prezentai informaţiile. Dar ce mi-a plăcut a fost prezentarea studiului de caz, mai ales cum le permiteai pacienţilor să te influenţeze. Mi-am dat seama că ai instincte bune. Carl Rogers (faimos psiholog american (1902-1987), fondatorul psihoterapiei centrate pe persoană - n.tr.) obişnuia să spună: "Nu-ţi mai pierde vremea calificând terapeuţi, mai bine i-ai selecta". Întotdeauna mi s-a părut că există mult adevăr în cuvintele astea.
- Hai să vedem, unde rămăsesem? A, cum a ajuns la mine. Ginecologul ei, un om pe care ea îl adora, îmi fusese pacient. I-a zis că sunt un tip obişnuit, de treabă, şi că nu mi-e teamă să mă murdăresc pe mâini. Mi-a căutat cărţile la bibliotecă şi i-a plăcut un articol pe care îl scrisesem în urmă cu cincisprezece ani despre ideea lui Jung de a inventa câte un nou limbaj terapeutic pentru fiecare pacient. Ştii despre ce vorbesc? Nu? În Jurnalul de ortopsihiatrie. O să-ţi trimit o ediţie recentă. Eu am ajuns chiar mai departe decât Jung. Am sugerat să inventăm câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient şi să tratăm cu mare seriozitate faptul că fiecare pacient este unic, concepând o terapie individuală pentru fiecare în parte.
- Cafea? Da, aş vrea şi eu. Simplă. Mersi. Deci, aşa a ajuns la mine. Şi următoarea întrebare pe care ar trebui să mi-o pui, domnule doctor Lash: De ce atunci? Întocmai. Asta e. Întotdeauna-i o întrebare productivă în cazul unui pacient nou. Răspunsul e comportament sexual periculos (Acting out este o expresie tehnică din engleză, care semnifică tendinţa unui pacient de a-şi manifesta o problemă psihică în viaţa reală, trecând la acţiune, în loc de a discuta despre ea în cadrul şedinţelor de terapie - n.tr.). Până şi ea îşi dădea seama de asta. Mai făcuse aşa ceva şi în trecut, dar acum devenea din ce în ce mai grav. Închipuie-ţi că mergea cu maşina pe autostradă în paralel cu un camion sau o dubiţă - şoferul fiind suficient de sus încât să vadă interiorul maşinii ei - apoi îşi ridica fusta şi se masturba la o sută douăzeci de kilometri pe oră. Nebună. Apoi ea o lua pe următoarea ieşire de pe autostradă şi, dacă şoferul venea după ea, se oprea, se urca lângă el şi i-o sugea. Letală chestie. Şi o făcea foarte des. Avea un control atât de mic asupra ei înseşi, încât atunci când era plictisită, intra în vreo cârciumă sărăcăcioasă din San Jose, uneori în Chicano, alteori în vreun bar de negri, şi agăţa pe cineva. Se simţea euforică în situaţii periculoase, înconjurată de bărbaţi necunoscuţi şi posibil violenţi. Era în pericol nu numai din cauza bărbaţilor, ci şi din cauza prostituatelor, care o detestau fiindcă le fura clienţii. O ameninţau că o omoară şi era nevoită să schimbe mereu locul în care se ducea. SIDA, herpes, sex protejat, prezervative? Se purta de parcă n-ar fi auzit niciodată de aşa ceva.
- Deci, una peste alta, cam aşa era Belle când a venit prima oară la mine. Ai priceput cum stătea treaba? Mai ai vreo întrebare sau continui? Ok. Aşa că, într-un fel sau altul, în prima şedinţă am trecut toate testele ei. A venit şi la a doua, şi la a treia, apoi am început să facem tratament de două ori, uneori de trei ori pe săptămână.

Mi-am petrecut o oră întreagă întrebând-o tot felul de amănunte despre ce făcuse cu ceilalţi terapeuţi. Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalţi şi pe urmă încearcă să le eviţi greşelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneţ şi de creativ, să născoceşti câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.
- Belle Felini nu era genul de pacient la care să ţină terapia tradiţională.

Dacă m-aş fi rezumat la rolul meu profesional obişnuit, adică să-i aflu trecutul, să reflectez, să empatizez cu ea şi să interpretez, pa, n-o mai vedeam. Crede-mă. Sayonara. Auf wiedersehen. Asta făcuse cu toţi terapeuţii pe care îi cunoscuse până atunci, iar mulţi dintre ei se bucurau de un bun renume. Ştii vechea poveste: operaţia a fost un succes, dar pacientul a murit.
- Ce tehnică am folosit? Mi-e teamă că nu m-ai înţeles. Tehnica mea e să abandonez orice tehnică! Şi nu vreau să fac pe deşteptul, domnule doctor Lash, asta-i prima regulă într-o terapie ca lumea. Şi ăsta ar trebui să fie şi principiul tău, dacă o să devii şi tu psihoterapeut. Am încercat să fiu cât mai uman şi cât mai puţin formal. Nu-mi concep un plan sistematic de terapie, nici tu n-o să faci aşa ceva după patruzeci de ani de experienţă. Mă bizui doar pe intuiţia mea. Dar nu-i cinstit pentru tine, ca începător. Presupun, dacă mă gândesc cum era la început, că cel mai frapant aspect al patologiei lui Belle era impulsivitatea. Simţea o dorinţă, bingo, trebuia să treacă imediat la acţiune. Mi-amintesc că am vrut să-i măresc toleranţa la frustrare. Ăsta a fost punctul meu de plecare şi primul, probabil, principalul scop al terapiei. Hai să vedem, cum am început? E greu să-mi aduc aminte lucrul ăsta, fără notiţele mele.
- Ţi-am zis că le-am pierdut. Văd pe faţa ta că nu prea mă crezi. Notiţele mele au dispărut când mi-am mutat cabinetul, acum vreo doi ani. N-ai ce face, trebuie să mă crezi.
- Cel mai bine îmi amintesc faptul că la început lucrurile au mers mult mai bine decât mi-am imaginat. Nu ştiu sigur de ce, dar Belle s-a ataşat imediat de mine. Şi nu fiindcă eram atrăgător. Tocmai îmi făcusem o operaţie de cataractă, şi ochiul meu arăta ca dracu'. Iar ataxia nu-mi creştea sex-appealul... O ataxie cerebrală comună, dacă eşti curios. În mod clar, galopantă... Mă aşteaptă în viitor cadrul, peste vreun an sau doi, şi scaunul cu rotile, peste vreo trei sau patru. C'est la vie.
- Cred că lui Belle i-a plăcut de mine fiindcă îi respectam toate drepturile. Am făcut exact ce faci şi tu acum - şi chiar vreau să-ţi spun, domnule doctor Lash, că apreciez ceea ce faci. N-am citit nici o fişă de-a ei. Am început să lucrez cu ea fără nici o informaţie din alte surse, dorindu-mi să nu mă las influenţat de nici o idee preconcepută. Belle n-a fost niciodată pentru mine un diagnostic, nici borderline, nici tulburare de nutriţie, nici tulburare compulsivă sau antisocială. Aşa îmi abordez toţi pacienţii. Şi sper să nu devin niciodată un diagnostic pentru tine.
- Ce, crezi că şi diagnosticul are rolul lui? Păi, ştiu că voi, cei care aţi absolvit acum, şi întreaga industrie psihofarmaceutică puneţi mare preţ pe diagnostic. Revistele de psihiatrie sunt pline de peroraţii fără sens despre nuanţele diagnosticelor. Pe viitor, apă de ploaie. Ştiu că în unele psihoze este important, dar în psihoterapia de zi cu zi nu joacă nici un rol sau, de fapt, au chiar un rol negativ. Te-ai gândit vreodată că e mai uşor să pui un diagnostic atunci când vezi un pacient pentru prima oară şi că, pe măsură ce ajungi să-l cunoşti, devine din ce în ce mai greu? Întreabă orice terapeut cu experienţă, care are cabinet propriu, şi o să-ţi spună acelaşi lucru! Cu alte cuvinte, precizia variază invers proporţional cu informaţia. Halal ştiinţă, nu?
- Ce vreau să-ţi spun, doctore Lash, e următorul lucru: nu numai că nu i-am pus vreun diagnostic lui Belle, dar nici măcar nu mi-a trecut prin cap să-i pun vreunul. Nici acum n-o fac. În pofida celor întâmplate, în pofida tuturor lucrurilor pe care mi le-a făcut ea, nici acum n-o fac. Şi cred că ea ştia asta. Eram pur şi simplu doi oameni care se cunosc unul pe celălalt. Iar mie îmi plăcea Belle. Tot timpul mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult! Şi asta ştia. Poate că ăsta-i cel mai important lucru.