04.03.2009
Editura Humanitas Fiction
Niccolò Ammaniti
Cum vrea Dumnezeu
Editura Humanitas Fiction, 2009

Traducere din limba italiană de Gabriela Lungu.



*****

Intro
Niccolò Ammaniti s-a născut la Roma în 1966.

A urmat studii de biologie, dar când a trebuit să-şi scrie teza de licenţă, s-a apucat să scrie un roman, Branchie, acceptat la un concurs de debut în 1994. A abandonat apoi definitiv biologia, dedicându-se în exclusivitate scrisului şi publicând un volum de povestiri, Fango (1996), şi romanul Ti prendo e ti porto via (1999).

Succesul l-a cunoscut însă abia în anul 2001 cu romanul Mie nu mi-e frică (Io non ho paura; Humanitas, 2006), distins cu premiul Viareggio-Repaci. În anul 2003, regizorul Gabriele Salvatores a realizat după acest roman un film purtând acelaşi titlu.

Romanul Cum vrea Dumnezeu (Come dio comanda, 2006), distins în 2007 cu Premiul Strega, stă la baza filmului omonim regizat de Gabriele Salvatores în 2008.

Cărţile lui Niccolò Ammaniti sunt traduse în patruzeci şi patru de ţări.

*****
Rino şi Cristiano Zena, tată şi fiu, îşi duc existenţa la periferia societăţii şi într-o margine de oraş. Tatăl îşi îneacă eşecul în alcool şi violenţă, iar fiul trăieşte suspendat între universul domestic morbid şi lumea ostilă din jur.

Cei doi sunt legaţi însă printr-o dragoste adâncă, o dragoste capabilă să-i facă să treacă peste singurătatea apăsătoare şi peste mizeria traiului cotidian. Împreună cu alţi doi tovarăşi - Corrado Rumitz, zis Brânzilă, şi Danilo Aprea, rataţi ca şi el, săraci cu duhul şi bântuiţi de fantasme -, Rino pune la cale o lovitură menită să le schimbe tuturor viaţa: devalizarea unui bancomat în miez de noapte.

Dar ca şi cum eşecul vieţii lor n-ar fi de ajuns, în noaptea fatidică, luând chipul unei furtuni bezmetice, soarta se înverşunează împotriva lor şi-i târăşte într-un vârtej de întâmplări apocaliptice.

"Romanul lui Ammaniti a cucerit publicul - ca şi juriul Premiului Strega - propunând aceeaşi cheie de lectură ca şi primul său succes, Mie nu mi-e frică: lumea, dură şi nemiloasă, văzută prin ochii copiilor." (La Repubblica)





1
"Trezeşte-te! Fir-ai al naibii, trezeşte-te!" Cristiano Zena deschise gura şi se agăţă de saltea ca şi cum sub el s-ar fi căscat o prăpastie.

O mână îl strânse de gât. "Trezeşte-te! Ştii că trebuie să dormi iepureşte, pentru că în somn eşti mai uşor de ţepuit." "Nu-i vina mea. Ceasul deşteptător..." bolborosi copilul eliberându-se din strânsoare şi ridicându-şi capul de pe pernă.

Dar e noapte, se gândi.

Se uită pe fereastră. Totul era întunecat în afară de conul galben al felinarului în care se vedea cum cad fulgi mari şi pufoşi ca bumbacul.
"Ninge" îi spuse tatălui său aflat în picioare în mijlocul camerei.

O dâră de lumină se strecura din coridor şi punea în evidenţă ceafa rasă a lui Rino Zena, nasul coroiat, mustăţile şi ciocul, gâtul şi umărul muşchiulos. În locul ochilor avea două găuri negre. Era gol până la brâu. Cu o pereche de pantaloni militari şi bocancii murdari de vopsea. Cum de nu-i e frig? se întrebă Cristiano întinzând degetele către lampa de lângă pat.
"Nu aprinde. Mă deranjează." Cristiano se ghemui în culcuşul cald de pături şi cearşafuri. Inima îi bătea încă tare de tot. "De ce m-ai trezit?" Apoi îşi dădu seama că taică-său strângea în mână pistolul. Deseori, când era beat, îl scotea şi se plimba prin casă îndreptându-l către televizor, către mobilă sau becuri.
"Cum reuşeşti să dormi?" se întoarse Rino către fiu. Vocea îi era împiedicată, ca şi cum ar fi înghiţit un pumn de cretă. Cristiano ridică din umeri. "Dorm..." "Bravo."

Tatăl scoase din buzunarul pantalonilor o cutie de bere, o deschise, o bău dintr-o înghiţitură, îşi şterse barba cu braţul, apoi turti cutia şi o aruncă pe jos. "Nu-l auzi pe ticălos?" Nu se auzea nimic. Nici măcar maşinile care toată ziua şi toată noaptea vâjâiau prin faţa casei şi dacă închideai ochii aveai impresia că îţi intrau în cameră.

E zăpadă. Zăpada acoperă zgomotele.

Tatăl se apropie de fereastră şi îşi sprijini fruntea de geamul umed din cauza condensului. Acum lumina din coridor îi desena deltoizii şi cobra tatuată pe umăr. "Dormi prea greu. În război pe tine te-ar omorî primul." Cristiano se concentră şi auzi în depărtare lătratul răguşit al câinelui lui Castardin.

Era atât de obişnuit cu el, încât urechile nu-l mai auzeau. Aşa cum nu auzeau ţârâitul neonului din coridor şi apa care curgea încontinuu la closet.
"Câinele?" "În sfârşit... Începeam să-mi fac probleme." Tatăl se întoarse din nou spre el. "Nu s-a oprit o clipă. Nici sub zăpadă." Cristiano îşi aduse aminte ce visa atunci când tatăl său îl trezise.

Jos, în camera de zi, lângă televizor, într-un mare acvariu fosforescent se afla o meduză verde şi gelatinoasă care vorbea într-o limbă foarte ciudată, numai cu c, z şi r. Iar lucrul extraordinar era că el o înţelegea perfect.
Ce oră o fi? se întrebă căscând.

Cadranul luminos al radioului-ceas pus pe jos arăta ora trei şi douăzeci şi trei.

Tatăl îşi aprinse o ţigară şi pufni: "M-a scos din minţi". "E idiot câinele ăla. Cu câtă bătaie a primit..."

Acum, când inima încetase să-i mai mărşăluiască în piept, Cristiano simţea somnul apăsându-i pleoapele. Avea gura uscată şi simţea gustul de usturoi al puiului de la rotiserie. Poate dacă ar bea, ar reuşi să scape de el, dar era prea frig ca să coboare în bucătărie. I-ar fi plăcut să reia visul cu meduza de unde îl lăsase. Se frecă la ochi. De ce nu te culci? îi venea să întrebe, dar nu o făcu. După cum se învârtea prin cameră, taică-său nu părea să aibă nici cea mai mică intenţie să se ducă la culcare.

Trei stele.

Cristiano avea o scară de cinci stele pentru a stabili furia tatălui său.

Ba chiar între trei şi patru stele. Se afla deja în zona "fii foarte atent", unde singura strategie era aceea de a-i da întotdeauna dreptate şi a sta cât mai departe posibil de el.

Taică-său se întoarse şi lovi puternic cu piciorul un scaun din plastic alb care se rostogoli prin cameră şi se opri în grămada de cutii de carton în care Cristiano îşi ţinea hainele. Greşise. Erau cinci stele. Alarmă roşie. În cazul ăsta, singura strategie era aceea de a amuţi şi a se face una cu pământul.

De o săptămână taică-său era cu fundu-n sus. Cu câteva zile înainte se înfuriase pe uşa de la baie care nu se deschidea. Se stricase închizătoarea. Încercase câteva minute să o dreagă cu o şurubelniţă. Stătea acolo, în genunchi, blestemându-l şi înjurându-l pe Fratini de la magazinul care i-o vânduse, pe fabricanţii chinezi care o construiseră din tablă, pe politicienii care permiteau să se importe rahatul ăla, şi era ca şi cum ar fi fost cu toţii acolo, chiar în faţa lui, dar uşa nici gând să se deschidă. Un pumn. Unul şi mai puternic. Un alt pumn. Uşa se clătina din ţâţâni, dar nu se deschidea. Rino se dusese în cameră, luase pistolul şi trăsese în încuietoare. Dar uşa tot nu s-a deschis. Se auzise doar un bubuit îngrozitor care îl asurzise pe Cristiano pentru o jumătate de oră. Ceva bun tot se întâmplase: Cristiano învăţase că scena aceea din filme, în care dacă tragi în broască uşa se deschide, nu era decât o tâmpenie.

În cele din urmă taică-său începuse să o lovească cu piciorul. A spart-o urlând şi rupând bucăţi din lemn cu mâinile. Când a intrat în baie a izbit cu pumnul în oglindă şi cioburile s-au risipit peste tot, el s-a tăiat la mână şi a rămas o bună bucată de timp fumând aşezat pe marginea vanei şi cu sângele care-i curgea şiroaie.
"Ce-mi pasă mie dacă javra aia e idioată?" reluă Rino după ce se gândise o vreme. "M-a scos din minţi. Eu mâine trebuie să merg la lucru..." Se apropie de fiu şi se aşeză pe marginea patului. "Ştii ce mă enervează pe mine cu adevărat? Dimineaţa, după ce fac duş, să ies ud pe gresia îngheţată, riscând să alunec şi să-mi rup gâtul." Îi zâmbi, încărcă pistolul şi i-l întinse ţinându-l de ţeavă: "M-am gândit că chiar am avea nevoie de un covoraş frumos din blană de câine".


2
Noaptea, la ora trei şi treizeci şi cinci, Cristiano Zena ieşi din casă încălţat cu o pereche de cizme din cauciuc verzi şi îmbrăcat cu pantalonii de pijama şi canadiana lui taică-său. Strângea într-o mână pistolul şi în cealaltă o lanternă.

Cristiano era un băiat slăbuţ, înalt pentru cei treisprezece ani ai săi, cu încheieturi şi glezne subţiri, mâini lungi şi numărul patruzeci şi patru la picior. Părul vâlvoi, de un blond spălăcit, nu reuşea să-i ascundă urechile clăpăuge. Avea nişte perciuni neîngrijiţi, ochii mari şi albaştri, nasul mic şi cârn şi gura prea mare pentru o faţă atât de mică.

Ningea îndesat. Totul era înţepenit, iar temperatura coborâse sub zero grade.

Cristiano îşi îndesă pe cap căciuliţa de lână neagră, dădu afară un norişor de aburi şi îndreptă lanterna spre curte. Un strat de zăpadă acoperea pietrişul, vechiul leagăn ruginit, pubelele de gunoi, o grămadă de cărămizi, furgonul. Şoseaua naţională care trecea exact prin faţa casei era o lungă şi imaculată dungă albă. Nici o urmă de roţi care s-o strice. Câinele continua să latre în depărtare.

Închise uşa şi îşi vârî mai bine pijamaua în cizmele de cauciuc.
"Hai, du-te. E un fleac. Ce-ţi trebuie? Îl împuşti în cap, nu uita, în cap, altfel începe să schelălăie şi trebuie să mai tragi încă o dată. În zece minute eşti din nou în pat. Hai, viteazule." Îi răsună în minte teoria pe care i-o ţinuse taică-său atunci când îl sculase din pat.

Ridică privirea. Umbra întunecată a tatălui din spatele ferestrei îi făcea semn să se mişte. Îşi vârî pistolul în chiloţi. Răceala oţelului îi încreţi pielea scrotului. Îi făcu un semn tatălui şi cu pas nesigur se îndreptă spre spatele casei, în timp ce inima îi bătea din ce în ce mai puternic.


3
De la fereastră, Rino Zena îşi privea fiul ieşind din casă în zăpadă. Terminase şi berea, şi ţuica. Asta era cât se poate de enervant, dar, dacă în plus mai şi auzi un fluierat ascuţit care îţi sfredeleşte timpanul ca o sulă, devine cu adevărat o problemă.

Şuieratul ăla începuse când Rino trăsese în uşa de la baie şi chiar dacă trecuse o săptămână de atunci, nu scădea în intensitate. Poate mi-am spart timpanul. Ar trebui să merg la medic, îşi spuse aprinzându-şi o ţigară.

Dar Rino Zena jurase că va intra într-un cabinet medical numai dus cu picioarele înainte. El nu cădea în plasă. Ticăloşii ăia încep prin a-ţi spune că trebuie să faci o serie de analize şi dacă te laşi dus de nas ai belit-o. Dacă nu te dă gata boala, au grijă datoriile pe care trebuie să le faci ca să te tratezi.

Rino Zena îşi petrecuse seara prăbuşit pe un fotoliu în faţa televizorului, mort de beat. Cu două fisuri în locul ochilor, maxilarul atârnând, şi o cutie de bere în mână, încercase să urmărească un program absurd care din când în când îi dispărea din faţa ochilor.

Din câte reuşise să înţeleagă, era vorba despre doi soţi care acceptau să-şi schimbe nevestele pentru o săptămână, numai Dumnezeu ştia de ce. Nu mai aveau respect pentru nimic în buda aia de televiziune. Şi ca să fie totul şi mai original, unii erau nişte sărăntoci din Cosenza, iar ceilalţi nişte romani cărora le ieşeau banii pe cur. Tatăl sărac era tinichigiu. Tatăl bogat, unul din poponarii ăia căruia trebuia să i-o desenezi ca s-o înţeleagă, lucra într-un sector care avea de-a face cu publicitatea. E clar că nevasta tinichigiului era o ciumă imposibil de privit, iar cealaltă o blondină cu nişte picioare până-n gât, care-şi petrecea ziua într-o sală de sport învăţându-i pe alţii cum să respire.

În cele din urmă însă povestea îl captivase pe Rino şi urmărind-o dăduse gata o sticlă de ţuică.

În casa romanului toţi o urau pe ciuma din Cosenza, pentru că avea mania să se învârtă prin casă cu Cif-ul în mână şi, cum te aşezai undeva, imediat începea să spună că se strică pernele. După o zi îi comandau ca unei servitoare din Lumea a Treia, iar ea era cât se poate de mulţumită.

Pe Rino îl interesa mai mult situaţia de la Cosenza. Tinichigiul o trata pe lungană ca şi cum ar fi fost lady Diana. Rino sperase ca tinichigiul, într-un moment de mârlănie, s-o înşface pe lungana care o făcea atâta pe rafinata, dar era clar că nu era futută de multă vreme, şi să i-o tragă.
"Vino aici, curvă! Îţi arăt eu cum se face în casa Zena!" începuse să ragă Rino aruncând cu cutia de bere în televizor.

Ştia foarte bine că nu era decât teatru, că toată chestia aia era tot atât de adevărată, pe cât de adevărate erau poşetele de firmă pe care le vând negrii în faţa centrelor comerciale.

Apoi adormise. Se trezise după puţină vreme cu senzaţia că avea o broască moartă în gură şi un ciocan care îi maltrata tâmplele. Se învârtise prin casă căutând nişte alcool care să-i potolească durerea.

În cele din urmă găsise pe colţul unui raft din bucătărie o sticlă prăfuită de rachiu de pere Williams. Cine ştie de câtă vreme era acolo. Ţuica se terminase, dar para dinăuntru părea încă îmbibată bine de alcool. Spărsese sticla de chiuvetă şi aplecat pe masă supsese para.

Atunci îşi dăduse seama de câine. Nu se mai oprea din lătrat. Avusese nevoie de ceva timp până să înţeleagă că era javra de la fabrica de mobilă a lui Castardin. Care toată ziua stătea cuminte în cuşcă, iar noaptea începea să latre şi nu mai termina până în zori. Probabil bătrânul Castardin habar n-avea, pentru că la ora închiderii ieşea cu BMW-ul lui mare cât un car mortuar şi se ducea la club să-şi risipească banii la poker. În oraş se spunea că era un mare jucător, ca pe vremuri, din aceia care pierd cu stil. Ceea ce însemna că îşi rodea rânza în tăcere. Şi aşa el pierdea cu stil banii pe care îi fura cu mobilele lui de carton, iar câinele lui blestemat lătra toată noaptea.

Şi chiar dacă i-ar fi spus cineva, el, cu stilul lui de pe vremuri, ar fi răspuns că acolo împrejur nu erau decât hale. Pe cine putea să deranjeze un câine care nu-şi făcea decât datoria? Rino ar fi băgat mâna în foc că bărbatului stilat nici măcar nu-i trecuse prin cap că la mai puţin de o jumătate de kilometru se afla o casă în care dormea un copil. Un copil care trebuia să meargă la şcoală.

Perfect, îşi spusese Rino Zena scoţând pistolul din sertar, mâine vei avea posibilitatea să le arăţi tuturor infinitul tău stil când o să-ţi găseşti câinele cu cracii-n sus.

0 comentarii

Publicitate

Sus