Viaţa amoroasă

Zeruya Shalev s-a născut în 1959, în kibbutzul Kinneret, din Israel. Obţine un masterat în studii biblice, apoi îşi începe cariera de editor literar la Keshet, o importantă editură israeliană.

În 1988 îi apare prima carte, un volum de poezie intitulat Matarah nohah le-tsalafim (Ţintă uşoară pentru lunetişti). În 1993, publică primul roman, Rakadti amadti (Dansând, încremenind). Urmează trilogia alcătuită din Viaţa amoroasă (Hayei Ahava, 1997), roman ce îi aduce recunoaşterea internaţională, Soţ şi soţie (Baal ve-isha, 2000; nominalizat la Premiul Femina, 2002) şi Terra (Terra, 2005). Zeruya Shalev este şi autoarea unei cărţi pentru copii, Yeled Shel Ima (Puiul mamei, 2000).

În 2004, la Ierusalim, cade victimă unui atentat cu bombă, în urma căruia are nevoie de un an şi jumătate de recuperare.

De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit premiile Asociaţiei Editorilor (Israel), Corine (Germania, 2001), Amphi (Franţa, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005) şi Wizo (Franţa, 2007).


Yaarah este o tânără căsătorită şi îndrăgostită. Căsătorită cu Yoni, un bărbat de încredere, dar insipid. Îndrăgostită de Arie, personaj fascinant, plin de magnetism sexual şi de contraste, prieten din tinereţe al tatălui ei. Ruptura interioară se adânceşte zi de zi, sub acţiunea corozivă a minciunii şi vinovăţiei, până când Yaarah pierde contactul cu realitatea.

Este complet subjugată voinţei lui Arie, obsesiei sexuale care îi bruiază gândurile, dar şi trecutului - căci acest bărbat are acces la secretele tragice ale familiei ei. În vreme ce Yoni pleacă singur la Istanbul, în ceea ce ar fi trebuit să fie o lună de miere târzie, Yaarah devine prizoniera erotică a lui Arie. Treptat, nuanţând dezvăluirile lui şocante prin propriile descoperiri, ea reface un scenariu de familie marcat de pasiuni distructive.

Viaţa amoroasă este o carte senzuală şi reflexivă, torenţială şi purificatoare, ca orice cufundare deplină într-o conştiinţă - pe alocuri străină, pe alocuri familiară - aflată în plin zbucium. Extrem de subtilă în psihologia personajelor sale, Zeruya Shalev scrie un roman în care sinceritatea şi autoiluzionarea sunt la fel de violente.

Bestseller internaţional, tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări şi ecranizat în 2007 (Germania), în regia Mariei Schrader, cu Netta Gari şi Rade Serbedzija în rolurile principale.

Roman distins cu Premiul Asociaţiei Editorilor (Israel, 1997), Premiul ACUM (Israel, 1997) şi inclus în prestigioasa listă Der Spiegel a celor mai bune romane din ultimii patruzeci de ani.

"Romanul Zeruyei Shalev este absolut singular. El va supravieţui oricărei mode literare prin rafinamentul cu care descrie sentimente contradictorii şi prin curajul de a vorbi despre lucrurile esenţiale." (Die Welt)

"Un succes total! Personaje cu care te identifici visceral, scene erotice îndrăzneţe şi picturale, psihologie fină, emoţii delirante." (New York Times)


El nu e tatăl meu şi nici mama mea, atunci de ce-mi deschide uşa casei lor, umplând cu trupul său cadrul îngust al uşii şi apăsând clanţa? Încep să mă dumiresc, din câte se pare, am greşit etajul, însă plăcuţa aceea ornamentată îmi spune cu încăpăţânare că aceasta este casa lor sau, cel puţin, că aceasta a fost casa lor, aşa că întreb cu voce slabă ce s-a întâmplat cu părinţii mei, iar el deschide cu generozitate o gură mare, întunecată, nu li s-a întâmplat absolut nimic, Yaarah, şi numele meu se zbate pe buzele lui ca un peşte prins în năvod, iar eu mă reped înăuntru, braţul meu se freacă de mâna lui rece, fină, mă pierd în salonul gol, deschid brusc uşa dormitorului lor.

Îşi întorc feţele către mine ca şi când ar fi fost prinşi asupra faptului, iar eu observ că ea stă culcată pe pat, cu capul învelit într-un prosop de bucătărie înflorat, iar cu mâna îşi susţine fruntea, ca şi când ar fi în pericol să se prăbuşească, şi tata stă pe marginea patului, cu un pahar cu apă tremurându-i în mână, balansându-se ritmic dintr-o parte în alta, iar pe podea, între picioarele sale, o baltă micuţă. Ce s-a întâmplat, întreb eu, iar ea spune, nu mă simt prea bine, şi tata zice, acum vreo două minute se simţea excelent, şi ea mormăie, vezi, nici de data asta nu mă crede. Ce-a spus medicul, întreb eu, iar tata răspunde, care medic, e sănătoasă ca un taur, de-aş fi şi eu la fel de sănătos ca ea, însă eu insist, dar aţi chemat medicul, nu? El mi-a deschis uşa, nu?

Ce medic, Doamne iartă-mă, râde tata, ăla e prietenul meu, Arie Even (arie înseamnă leu, iar even, piatră în lb. ebr. - n.trad.), nu ţi-l mai aminteşti pe Arie? Şi mama spune, cum să şi-l amintească, nici măcar nu se născuse atunci când a plecat el din ţară, iar tata se ridică, eu merg la el, nu-i frumos să-l lăsăm singur, în felul ăsta. Pare că se descurcă foarte bine singur, se simte ca la el acasă, mama începe să tuşească, ochii i se înroşesc, tata îi împinge grăbit paharul cu apă care aproape s-a vărsat de tot, iar ea îl îmbie, rămâi cu mine, Shlomo, nu mă simt bine, dar el e deja la uşă, rămâne Yaarah cu tine, spune el şi ocoleşte mica baltă transparentă, pentru ce altceva facem copii?

Furioasă, ea bea ce-a mai rămas din apă şi trage de prosopul înfăşurat în jurul capului, părul rar îi răsare de sub el asemenea acelor unui arici, iar în timp ce ea încearcă să-l aranjeze lipindu-l de frunte, eu mă gândesc la coama pe care-o avea pe vremuri, coama aceea splendidă care-o urma peste tot, jucăuşă ca un pui de pisică, şi o întreb, de ce l-ai tăiat, e ca şi cum ţi-ai tăia un picior, ţi-ai fi tăiat un picior cu atâta uşurinţă? Iar ea îmi spune, nu mi se mai potrivea atunci, după ce totul s-a schimbat, şi-şi îndreaptă spatele şi se uită la ceas nervoasă, cât timp are de gând să stea aici, m-am săturat de zăcut în pat în miezul zilei.

Deci chiar nu eşti bolnavă, spun eu surprinsă, iar ea zâmbeşte, bineînţeles că nu, pur şi simplu nu-l suport pe individul ăsta, şi eu adaug imediat, nici eu, pentru că, atunci când braţul lui îl atinsese pe-al meu, simţisem o înţepătură ca de insectă şi chiar îmi verific mâna, căutând o umflătură sau o iritaţie a pielii, şi atunci o întreb de ce.

E o poveste lungă, spune ea, tatăl tău îl admiră, au studiat împreună, în urmă cu treizeci de ani, i-a fost cel mai bun prieten, dar eu am avut întotdeauna impresia că Arie nu face decât să se joace cu el, folosindu-l chiar, nu mi se pare capabil de vreun sentiment. De exemplu, ani de zile n-am avut nici o veste de la el şi, din senin, apare la uşa noastră pentru că are nevoie ca tatăl tău să-i rezolve nu ştiu ce soţiei sale.

Dar spuneai că nu locuieşte în ţară, mă surprind eu luându-i apărarea, însă ea continuă cu furie, aşa e, au fost în Franţa şi abia acum s-au întors, e clar că, atunci când vor, pot să ţină legătura, şi face o mutră indignată, ca un triunghi acoperit de riduri şi pete de bătrâneţe, totuşi copilăroasă, şi ochii i se îngustează din nou, opaci, asemenea unor ferestre care n-au mai fost curăţate de ani de zile, păzind nasul acela frumos, drept, pe care l-am moştenit şi eu, iar dedesubtul lui, buzele încordate şi pline de amărăciune, palide, care se strâng încet, încet, ca şi când ar fi fost supte înăuntru.

Ce-a făcut în Franţa, întreb eu, iar ea mormăie, ce-a făcut peste tot, nimic. Tata e convins c-a luat parte la cine ştie ce misiune de securitate, ceva strict secret, însă, din câte ştiu eu, n-a făcut decât să trândăvească, pur şi simplu, pe banii soţiei sale putred de bogate, un gunoi care s-a căsătorit cu banii ei, iar acum s-a întors să se dea mare cu manierele pe care le-a deprins, şi-am văzut cum ochii i se înfig în oglinda de pe peretele din faţa ei, urmăresc felul în care cuvintele îi ies din gură, murdare, otrăvite, şi mă gândesc din nou, cine ştie ce-ar fi în stare să spună despre mine, dar pentru că atmosfera devenise sufocantă în jurul ei, zic, trebuie să plec, dar ea spune repede, nu încă, încerca să mă ţină lângă ea aşa cum încercase să-l reţină şi pe el, mai stai cu mine până pleacă; o întreb de ce, iar ea ridică din umeri cu un gest copilăresc, nu ştiu.

Un miros înţepător de ţigări franţuzeşti venea din salon, iar tatăl meu, care niciodată nu permisese nimănui să fumeze lângă el, părea să fi făcut pe el de încântare în fumul gros, chircit pe canapea, iar în fotoliul lui moale stătea tolănit oaspetele, relaxat şi profund mulţumit, holbându-se la felul în care mi-am făcut eu intrarea în cameră. Ţi-o aminteşti pe Yaarah, îl îmbie tatăl meu, aproape implorându-l, iar oaspetele spune, mi-o amintesc o copilă, n-aş fi recunoscut-o, apoi se ridică din fotoliu cu o sprinteneală surprinzătoare, întinzându-mi mâna aceea frumoasă, brună, cu degete lungi, zâmbind ironic, întotdeauna te pripeşti să tragi cele mai rele concluzii? Şi-i explică tatălui meu, când m-a văzut la uşă, m-a privit ca şi când v-aş fi omorât pe amândoi, iar ea ar fi urmat la rând, şi eu spun, aşa e, iar mâna mea cade din mâna sa grea - e surprinzător cum mâna unui om poate pur şi simplu să leşine - pentru că el îi dă drumul brusc, înainte ca eu să fiu pregătită, şi se aşază înapoi în fotoliu, ochii săi întunecaţi şi cenuşii îmi caută faţa, pe care eu încerc s-o ascund printre şuviţele de păr; mă aşez în faţa lui şi-i spun tatălui meu, mă grăbesc, Yoni mă aşteaptă acasă. Cum se simte mama ta, întreabă oaspetele, iar vocea lui e gravă şi provocatoare, şi eu spun, nu prea bine, schiţând un zâmbet strâmb, ca întotdeauna când mint, iar tata se uită la el cu ochi strălucitori, ştii c-am fost colegi de şcoală în tinereţe, spune el, eram mult mai tineri decât tine, chiar am locuit împreună o vreme, dar ochii oaspetelui nostru nu strălucesc la rândul lor, ca şi când aceste amintiri nu l-ar entuziasma prea tare, dar tata nu renunţă, aşteaptă o clipă, sare de pe canapea, trebuie să-ţi arăt fotografia noastră, ca de obicei, evocarea trecutului îi stârneşte o emoţie copleşitoare, aproape jignitoare.

Din dormitor se aude ecoul cotrobăielilor sale, dulapuri se deschid, cărţi se izbesc de podea, acoperind tăcerea noastră, o tăcere supărătoare, neplăcută, iar musafirul îşi aprinde încă o ţigară, nici măcar nu încearcă să întreţină conversaţia, mă ţintuieşte cu privirea aceea arogantă, provocatoare, şi totuşi apatică, prezenţa lui umple încăperea, iar eu încerc să-i întorc o privire plină de scântei, însă ochii mei rămân lipsiţi de strălucire, neîndrăznind să urce deasupra nasturilor desfăcuţi ai cămăşii sale scurte, care dezvăluie un piept brun şi fin, apoi privirile îmi alunecă spre picioarele sale, spre pantofii ridicol de lustruiţi, cu vârful ascuţit, iar între ei zăresc o plasă mare, de culoare închisă, pe care scrie cu litere aurii Rive Gauche, îmbrăcăminte pariziană, iar eu îmi înghit un zâmbet, atâta ostentaţie mă ameţeşte, felul în care stă plasa acolo, dinaintea chipului său opac şi aluziv, zâmbetul îmi stă în gât, tuşesc stânjenită, caut ceva de zis şi în cele din urmă spun, sigur n-o va găsi, nu găseşte niciodată nimic.

N-o va găsi pentru că fotografia se află la mine, mă asigură oaspetele în şoaptă şi, chiar în clipa aceea, se aude un bufnet urmat de o înjurătură, iar tatăl meu intră în cameră şchiopătând, cu sertarul care îi căzuse pe picior, unde-ar putea fi fotografia aceea, iar oaspetele îl priveşte cu ironie, încetează, Shlomo, ce mai contează, şi eu mă enervez, de ce nu-i spune că fotografia e la el şi de ce nu-i spun nici eu, şi cum de ştia că nu-i voi spune; ca o pereche de escroci, îl urmărim cum caută febril, până în clipa în care simt că nu mai pot îndura şi mă ridic, Yoni mă aşteaptă acasă, repet acest lucru ca pe o parolă menită să mă elibereze. Păcat, zice tata cu părere de rău, aş fi vrut să-ţi arăt cum eram noi doi, iar oaspetele spune, ei nu-i foloseşte la nimic lucrul ăsta, şi eu adaug, aşa e, în ciuda faptului că am o dorinţă aproape carnală de a-i vedea faţa smolită şi dură în tinereţe, iar tata mă conduce la uşă şchiopătând şi-mi şopteşte, ia spune-mi, nu e bolnavă cu adevărat, nu-i aşa? Se preface, nu? Iar eu spun, de unde-ai scos chestia asta, chiar e bolnavă, ar trebui să chemi un medic.

Treptele clădirii erau acoperite de frunze moi care începuseră deja să se descompună, iar eu îmi croiam drum cu mare atenţie prin putregaiul acela mustind de apă, strângând cu putere balustrada rece, pe care nu mai târziu de ieri o simţisem fierbinte în mâinile mele, iar astăzi hamsin-ul (vânt cald şi uscat - n.trad.) explodase şi cerul licărea puţin, dar nu era chiar o licărire de vară, şi am ieşit în bulevard exact la ora la care şoferii încep să aprindă farurile, toate maşinile par la fel şi toţi oamenii seamănă între ei şi m-am pierdut în mulţime, iată-ne pe toţi cufundându-ne treptat în întuneric, pe mama întemniţată în dormitorul ei, pe tata învăluit în broboadele de fum ale energicului său prieten, pe Yoni, care mă aşteaptă acasă, încovoiat de oboseală deasupra computerului, şi pe Shira, care locuieşte nu departe de aici, chiar pe aleea aceasta, de fapt, sunt chiar în faţa clădirii şi sunt ispitită să verific dacă e acasă. Mi se pare că am atât de multe să-i povestesc, deşi vorbisem cu ea la prânz, la universitate; sun, nu primesc nici un răspuns, cu toate astea, mă încăpăţânez, poate că face duş sau e la toaletă, aşa că fac vreo câţiva paşi, mă îndrept spre curtea din spatele clădirii, bat în obloanele trase până ce aud un mieunat, iar la fereastra bucătăriei apare Tulia, pisica Shirei, sătulă să stea singură acasă o zi întreagă, iar eu o mângâi până când începe să toarcă, ridicându-şi coada gri, şi mângâierea aceasta mă linişteşte puţin, la fel şi pe ea, apoi se-aşază la picioarele mele şi mi se pare c-a adormit, dar nu, iată, coada ei ridicată mă urmăreşte când ies din curte, când mă îndepărtez pe aleea întunecată; singurul felinar de pe drum tremură o clipă şi se stinge.

Tulia, lasă-mă, îi spun eu, aşteaptă să se întoarcă Shira, însă pisica se încăpăţânează să mă urmeze, asemenea unei gazde politicoase care-şi conduce oaspetele, şi mă gândesc la felul în care tata îşi conduce musafirul, complet absorbit de el ca de o dulce amintire, şi mi se pare că-i văd în faţa mea pe bulevard, tata mergând cu paşi scurţi şi repezi, blândul său trup înghiţit de întuneric, iar alături de el, oaspetele său, cu paşi sălbatici, cu faţa aceea de bronz, puternică şi hotărâtă, cu părul argintiu care străluceşte în noapte precum o aură, alerg către ei cu mieunatul pisicii în urma mea şi dau cu piciorul după ea, valea de-aici, Tulia, întoarce-te acasă, şi traversez bulevardul urmărindu-i, dar deodată aud o izbitură, o lovitură uşoară, iar uşa unei maşini se deschide şi cineva strigă, a cui e pisica? A cui e pisica? Iar o altă voce spune, ce importanţă are, nu mai contează.

Fug de-acolo, nu îndrăznesc să privesc înapoi, îi văd pe tata şi pe oaspetele său mai în faţă, păşind unul lângă altul aproape îmbrăţişaţi, capul tatălui meu legănându-se pe umărul lat al bărbatului, dar nu, nu sunt ei, când îi depăşesc în fugă, văd că este o pereche, o femeie şi un bărbat trecuţi de prima tinereţe, însă dragostea lor pare să fi rămas tânără, iar eu mă descompun alunecând pe bulevardul zgomotos către cartierul nostru, sudoarea curge din mine aşa cum curgea sângele din pisica aceea, o curgere năvalnică, iar eu ştiu că va curge şi va curge şi nu se va opri decât în faţa uşii noastre.

Ce s-a întâmplat, cârtiţă mică, întreabă el cu faţa încinsă şi abdomenul moale strâns într-un şorţ, iar eu văd masa pregătită pentru cină, cuţitul şi furculiţa frumos aşezate pe şerveţelul roşu, dar în loc să mă înveselesc, mă înfurii, nu-mi mai spune aşa, de câte ori să-ţi atrag atenţia că mă enervează să-mi spui aşa, iar ochii lui se cască ofensaţi şi spune, dar tu ai început cu apelativele, şi eu spun, şi ce dacă, eu am încetat, iar tu, nu, ieri m-ai strigat aşa de faţă cu oameni străini şi toată lumea a crezut că suntem retardaţi. Ce-mi pasă mie de ce crede lumea, mormăie el, mie-mi pasă numai de ce credem noi, iar eu spun, când vei înţelege că nu există noi, există eu şi există tu şi fiecare îşi are propriile gânduri, însă el insistă, pe vremuri îţi plăcea să-ţi spun aşa, iar eu mormăi, ei bine, m-am schimbat, de ce nu poţi să te schimbi şi tu, iar el spune, o să mă schimb, dar în ritmul meu, nu-i ceva ce-mi poţi dicta tu, îşi smulge farfuria şi se-aşază în faţa televizorului, iar eu priveam masa aceea care se schimbase atât de tare într-o singură o clipă, devenise dintr-odată o masă pentru o persoană, şi mă gândeam cât e de trist să fii singur, cum poate trăi Shira în felul ăsta, iar atunci mi-am amintit de pisica ei, de Tulia cea grăsuţă şi răsfăţată, moale şi pufoasă ca o pernuţă, şi-am spus, nu mi-e foame, apoi m-am dus în dormitor, m-am întins pe pat şi m-am gândit cum va fi de-acum, fără numele noastre de alint dulcege şi nevinovate, el nu mă va mai striga cârtiţă mică, iar eu nu-l voi mai striga şobolan, cum vom mai putea vorbi atunci.

Am auzit telefonul sunând şi vocea lui blândă la receptor şi am strigat, spune-i că dorm, iar el a zis, dar are nevoie de tine, şi mi-a întins receptorul. Tulia a dispărut, plânge, iar vecinii mi-au spus că o pisică a fost călcată mai devreme de o maşină şi mă tem că ea e, iar eu şoptesc, mai aşteaptă puţin, sigur e vorba de altă pisică, Tulia nu se îndepărtează niciodată de casă, dar ea plânge, am presimţirea că e vorba de ea, mă întâmpină în fiecare seară, iar eu spun, dar Tulia iese foarte rar din casă, însă ea zice, am lăsat fereastra de la bucătărie deschisă, fiindcă de dimineaţă încă era hamsin, nu m-am gândit că va ieşi, a avut ea un motiv să iasă, ceva s-a-ntâmplat.

Ei, o fi pe sub pat sau cine ştie pe unde, spun eu, doar ştii cum sunt pisicile, îşi găsesc un cotlon şi stau acolo cât le convine, mergi la culcare acum, iar mâine-dimineaţă te va trezi, dar ea şopteşte, Doamne-ajută, şi începe din nou să plângă, era copilul meu, sunt pierdută fără ea, trebuie să vii s-o căutăm, dar eu spun, Shira, abia am ajuns şi nu mai am putere să mă mişc, hai s-o lăsăm pe mâine, însă ea insistă, trebuie s-o găsesc acum, iar în cele din urmă cedez, bine.

În faţa uşii, el întreabă, şi mâncarea pe care-am pregătit-o, iar ochii lui privesc plini de dezamăgire pe deasupra gurii care mestecă. O bucăţică de roşie îi alunecă de pe buze împreună cu vorbele, rămânând atârnată şi vibrându-i pe bărbie, eu, am spus, trebuie s-o ajut pe Shira să-şi caute pisica, iar el a zis, mereu te plângi că nu gătesc, dar când o fac, nu mănânci niciodată.

Ce puteam să-i zic, m-am înfuriat eu, dacă i-ai fi spus că dorm, n-aş fi fost nevoită să ies acum, crede-mă, aş fi preferat să rămân acasă, iar el a continuat să mestece, ca şi când ar fi mestecat ce spusesem eu, pritocind în gură cuvintele mele, şi să se uite la televizor; l-am privit ca şi când mi-aş fi luat rămas-bun şi am ieşit, de fiecare dată când plecam de lângă el, mi se părea c-ar fi fost mai bine să nu ne revedem, să fie pentru ultima oară, iar sutele de încercări nu mi-au anulat această convingere, ci din contră, n-au făcut decât s-o întărească şi au amplificat teama că, de data asta, chiar se va-ntâmpla.

Shira şedea în bucătărie, cu capul pe masa murdară, printre şuviţe de păr despletite. Mi-era atât de frică de asta, plângea ea, şi e chiar mai rău decât mă gândeam, iar eu am spus, mai aşteaptă puţin înainte s-o jeleşti, hai s-o căutăm, şi am început să mă târăsc în genunchi prin casă, căutând pe sub paturi, prin dulapuri şi strigând ca o retardată, Tulia, Tulia, dar cu cât făceam eforturi mai mari s-o găsesc, cu atât mă chinuia mai tare sentimentul de vinovăţie, ar fi trebuit s-o aduc înapoi acasă sau, cel puţin, s-o îndepărtez de bulevard, şi mă târam cu încăpăţânare, rotocoale de praf mă acopereau ca şi când m-aş fi deghizat pentru carnaval, blestemam clipa în care mă hotărâsem să vin la ea, de ce nu m-am dus direct acasă, ce era atât de presant şi trebuia povestit, până când au început să mă doară genunchii şi am spus, hai s-o căutăm pe-afară.

Când am ieşit, ea m-a îmbrăţişat, corpul ei mărunt vibra şi mi-a şoptit, îţi mulţumesc c-ai venit, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine, cuvintele ei îmi răsuceau cuţitu-n rană şi am luat-o pe străduţele ce dădeau în bulevard, strigând-o, Tulia, Tulia, şi de fiecare dată când vreo pisică sărea dintr-un container, îmi strângea mâna cu putere, apoi îmi dădea drumul dezamăgită, iar în cele din urmă, n-am mai avut de ales şi ne-am apropiat încet, încet de bulevard şi ea a spus, uită-te tu, eu nu pot, iar eu am căutat printre farurile grăbite, reci, perechi-perechi de ochi răi, dar n-am văzut nimic, cineva îi luase grabnic de-acolo trupul mort şi răsfăţat, trupul dresat, cu mustăţile lungi care ascundeau întotdeauna un zâmbet imaginar, însă aproape tangibil.

Asta mi-arată cât sunt de singură, mi-a spus ea în timp ce stăteam pe o bancă din apropierea clădirii, eşti tare norocoasă că nu eşti singură, iar eu am simţit un profund disconfort, ca întotdeauna când atingeam acest subiect, pentru că ea îl cunoaşte pe Yoni de multă vreme şi întotdeauna mi s-a părut că e îndrăgostită de el, şi iată că i l-am luat şi pe el, i-am luat şi pisica.

Acum nici nu mai puteam să-i spun, în glumă, ia-l tu pe Yoni, dă-mi mie pisica, aşa cum îi spuneam întotdeauna atunci când Tulia se lipea de mine, amintindu-mi de toate pisicile pe care le iubisem în viaţa mea, întotdeauna m-am descurcat mult mai bine cu pisicile decât cu bărbaţii, însă Yoni nu fusese de acord cu ideea de a ne lua o pisică, deoarece, din câte ştia el, povestea asta nu se încheia niciodată cu bine şi iată că avea dreptate, dar ce anume se încheie vreodată cu bine? Îmi fusese mult mai uşor cu femeile, dar atunci a ieşit vecina de sus cu gunoiul, iar Shira a întrebat-o, n-ai văzut-o cumva pe Tulia, şi vecina a spus, mi se pare c-am văzut-o acum vreo oră, două, se luase după tânăra aceea înaltă, cu părul lung, cârlionţat, şi gesticulează, arătând cam cât de înaltă era femeia şi cât de lungi îi erau cârlionţii, iar eu mă cutremur, de ce nu mi-am schimbat hainele şi de ce nu mi-am strâns părul, Shira se uită la mine, vecina se uită la mine, iar eu spun, nu, nu, eu n-am fost astăzi pe-aici, am fost la părinţii mei, jur, am stat mai mult la ei pentru că era acolo un om cu o figură înspăimântătoare, iar vecina spune, în orice caz, cineva care semăna mult cu tine s-a învârtit pe-aici, iar pisica a urmărit-o către bulevard. Am auzit c-a fost călcată o pisică mai devreme, murmură Shira, dar vecina spune, asta nu mai ştiu, şi intră în clădire, lăsându-mă singură cu ea, iar eu zic, Shira, îţi jur pe viaţa mea, îi zic, şi ea mi-o taie pe un ton rece, nu mai contează ce-a fost, eu doar o vreau înapoi. Se va întoarce, implor eu, vei vedea că până dimineaţă va fi înapoi, dar ea spune, sunt obosită, Yaarah, vreau să dorm, şi vocea ei se sparge din nou, cum voi putea dormi fără ea, sunt obişnuită să dorm cu ea, torsul ei mă linişteşte, iar eu zic, dorm eu cu tine şi voi toarce ca o pisică, dar ea spune, gata, încetează, trebuie să te întorci la Yoni, avea întotdeauna grijă de el, demonstrându-şi dragostea pe căi ocolite, şi eu zic, Yoni se descurcă, rămân cu tine, dar ea spune, nu, nu, însă eu simt îndoiala profundă din vocea ei liniştitoare, trebuie să trec prin asta singură, iar eu şoptesc uşurel, mai sunt încă şanse să se-ntoarcă, însă ea zice, ştii foarte bine că nu.

Pe drum spre casă mă gândeam, voi nega întotdeauna, nimeni în afară de mine nu ştie şi, dacă voi nega destul de multă vreme, adevărul va dispărea, se va retrage în spatele minciunii şi nici măcar eu nu voi mai şti ce s-a întâmplat, şi mă gândeam la frica ce mă cuprinsese pe treptele alunecoase, cum îşi precedă ea uneori cauza, şi încercam să-mi amintesc ce anume era atât de ameninţător la chipul acela, dar nu-mi mai aminteam chipul, doar teama şi, ca întotdeauna în asemenea momente, m-am gândit cu uşurare la scumpul de Yoni, dragul de Yoni, uite, acum ne vom putea petrece seara împreună, iar eu voi mânca tot ce-a pregătit el, fără să las nimic în farfurie, dar de-afară am văzut că în casă era întuneric, nici măcar televizorul nu mai era aprins, numai telefonul suna cu încăpăţânare, am răspuns, gândindu-mă că era tot Shira, dar era mama.

E încă aici, îmi şopteşte ea cu o voce furioasă, îţi spun eu că tatăl tău îmi face asta dinadins, sunt sigură, vrea să vadă cine cedează primul, sunt moartă de foame şi sunt întemniţată aici din cauza lui, iar eu zic, atunci du-te la bucătărie, dar ea răspunde, nu vreau să-l văd. Atunci mergi cu ochii închişi şi n-o să-l vezi, sugerez eu, însă ea urlă, dar aşa o să mă vadă el pe mine, nu-nţelegi? Nu vreau să mă vadă, iar eu îi spun, nu-ţi face griji, mamă, nu rămâne la noi pentru totdeauna, apoi intru în dormitorul întunecos. Yoni stătea întins cu ochii închişi, iar eu i-am pus o mână pe frunte şi i-am şoptit, noapte bună, şobolane.