Scufundare

În vara anului 1988, în tren, am cunoscut pe cineva. Povestea că în fiecare noapte visa cum înoată în bucle largi, întortocheate, într-o apă colorată ca cerneala. Am reţinut cuvânt cu cuvânt şi asta pentru că pe atunci mai scriam, la şcoală, cu stiloul. Mă gândeam, cu uimire, cum ar fi putut să înoate în aşa ceva şi dacă în timp ce dormea sărea cu capul înainte în călimara Pelikan. În a mea n-ar fi încăput! Femeia era lungă şi subţire, cu mâini bătătorite. Avea bocanci şi-un pulover verde închis, de lână - copilul ei a încercat să mă convingă că în satul unde locuia oile erau verzui, pentru că păşteau frunze de nufăr, alge. Drept dovadă îmi arăta puloverul mamei sale, împungând cu degetul o mânecă, pentru că altfel, mă întreba el, cum ar putea o oaie să dea lână verde, dacă nu s-ar îndopa cu buruieni de apă. Doamna muşca dintr-un măr (ronţăia zgomotos) şi povestea cum aluneca în somn pe sub bărcile pescarilor şi sub nişte găini uriaşe, violet (arăta cu braţele cât de mari erau). Unele ce pluteau ca raţele. Dimineaţa, la trezire, se mira văzându-se în pat. Băiatul mi-a mai arătat o cutie cu râme în agonie, lipicioase. Mi-a oferit câteva, în dar. Mi-a spus că dacă m-aş îneca m-ar mânca de vie ştiucile şi lipitorile, începând cu degetele de la picioare, iar eu l-am crezut. Când am crescut mare am scris o poveste despre un măgar trist, bolnav, care s-a dus în Deltă să moară. Şi-a murit uşor, în vis, alunecând lin ca pe un tobogan cu apă. Înota printre nuferi, măgăriţe, somni bătrâni cu mustăţi lungi şi drepte.