Downtown.Bucharest

Ceea ce întăreşte conţinutul unei fotografii este simţul ritmului - relaţia între forme şi valori. (Henri Cartier-Bresson)

La întrebarea "ce oportunităţi fotografice îţi oferă Bucureştiul?" primul impuls este să vorbeşti despre parcuri, Ateneu, zonele degajate de la periferie ori despre arcuirile clădirilor din cartierele "onorabilei protipendade". Totuşi, dacă acestea sunt subiectele predilecte ale pixel-peeper-ilor sau fotografilor de vederi sau albume cu reclamă la frumuseţile patriei - destinate aşadar celor în trecere sau celor cu interese de afaceri - nimic nu defineşte mai bine acest oraş, pe care îl iubim (şi urâm totodată, cu sinceritate) ca "centrul istoric".

Aşa s-a născut seria Downtown.Bucharest care cuprinde imagini înregistrate în două reprize, la distanţă de 1 an şi jumătate, în zona centrală a capitalei României.

Pentru bucureşteni, "centrul istoric" este arhetipul unui oraş în care nimic, niciodată, nu este dus la bun sfârşit. Sinonimă cu gunoiul, şantierele nesfârşite, "mica înţelegere" a târgului de vechituri şi tragismul cerşitului, zona se zbate într-o paragină sfâşietoare. Nenorocitele de încercări de a-l revigora nu doar că n-au făcut străzile să arate ca cele din Praga sau Cracovia, dar, mai mult, au suprapus peste starea de nemulţumire, anxietatea şi frustrarea pe care ţi-o dau lucrul prost conceput, prost executat şi prost promovat.

Cu câteva excepţii, la fotografiere am utilizat teleobiectivul, pentru a accentua senzaţia de claustrofobie pregnantă imprimată centrului Bucureştiului de ceea ce un prieten numea "arhitectura jafului": pe de-o parte, clădiri noi de oţel şi sticlă, construite pe oriunde e un petic liber de pământ, sufocând şi fragilizând vechile construcţii, dar şi - sau mai ales - nepăsarea ca "dez-interes imobiliar", a se citi ruina în care au ajuns multe clădiri de patrimoniu, cu statut incert astăzi şi confiscate de oameni care, altfel, s-ar numi "ai străzii".

Deşi nu se văd, în fotografii se mai simt multe alte amprente ale marelui oraş. Nesfârşitele şi omniprezentele herghelii de maşini parcate pe trotuare, pe prima şi, uneori, pe a doua bandă, te silesc la un slalom năuc trotuar-carosabil-trotuar, cu valenţe tragice atunci când se întâmplă să ai cu tine, spre exemplu, un copil în cărucior. Miriadele de cabluri, agăţate anapoda, urâţesc aerianul, zonă în care uneori îţi mai scăpa privirea obosită de atâta cenuşiu. Şi peste toate domneşte omniprezenta manea; deşi nu are o dimensiune fizică, muzica proastă, revărsată din boxele date la maxim are grijă să umple, foarte fizic, ce-a mai rămas din paharul răbdării, trimiţând urgent acasă sau într-un bar pe imprudentul care-ar dori să iasă "la o plimbare în centru".

Pentru postprocesarea (evident, cu Photoshop) am ales un efect care emulează filmul rapid Fuji 800Z, cu contrast mărit, granulaţie vizibilă şi nuanţe de verde închis accentuate, în detrimentul celor de galben. Nici această alegere n-a fost întâmplătoare, deşi unii mi-au reproşat că exagerez, atmosfera fotografiilor sugerând, poate, mai degrabă pe cea din Nimic nou pe frontul de Vest decât una de capitală europeană. Cred că cea mai bună replică pe care aş putea-o da sunt spusele lui Ansel Adams, "Când cuvintele devin neclare, le voi concentra cu fotografii. Când imaginile devin inadecvate, mă voi mulţumi cu tăcerea."

Las, aşadar, pe seama imaginaţiei fiecăruia ca, dacă viziunea mea prea întunecată nu li se potriveşte, să umple golul tăcerii non-fotografice cu imagini mai plăcute. M-aş bucura ca într-o bună zi să pot vedea şi eu aceleaşi lucruri şi acestea să fie atât de vizibile, încât să nu le mai pot considera doar excepţii. (B.I.S. - 01/12/2008)