Cînd eram adolescent, am simţit că îmi doresc să fiu scriitor. Dar îmi imaginam lucrul acesta cu totul altfel. Eram prin clasa a XI-a la Liceul "Mihai Viteazul" unde studiam de zor mate-fizică. Într-o zi am fost invitaţi cîţiva elevi să ne întîlnim cu alţi liceeni la o emisiune moderată de Mircea Sîntimbreanu. Fiecare trebuia să spună ce are de gînd să facă pînă în anul 2000. Deci mai aveam în faţă vreo 20 de ani.
Eu am spus că în anul 2000 voi fi scriitor şi voi avea cel puţin două volume publicate. Regretatul autor, care era un om hîtru, dar şi sceptic, nu m-a încurajat. A trăit destul ca să observe că m-am ţinut de cuvînt. De altfel, în anul 2000 aveam şapte cărţi, nu două. Dar numai din întîmplare.
Meseria mea de acum e diferită de ceea ce îmi închipuiam acum 25 de ani (debut în 1982 în Amfiteatru) că este un scriitor. E drept că au trecut de atunci o revoluţie şi o "tranziţie" grea. Atunci mă credeam şi chiar eram un tip inspirat. De pildă, mergeam pe stradă şi aveam o viziune. Ea căpăta formă verbală. Niciodată plastică sau muzicală, arte pentru care nu am manifestat chemare. Porneam de la lucruri şi îmi plăcea un citat din William Carlos Williams: "No ideas but in things". Am scris, de exemplu, un scurt poem care se termina aşa: "de pe unele acoperişuri încă se vede cîmpia / galbenă floarea soarelui / galbenă seara".
Literatura mi se părea ceva foarte concret, vizibil, tangibil, dar în acelaşi timp metafizic. Eram oare scriitor?
În acele momente ale începutului literatura mi se părea comunicare cu alţii, cît mai mulţi. Mergeam la cenacluri. Întîi la Cenaclul de Luni, al lui Nicolae Manolescu şi al optzeciştilor. Apoi la Universitas cu Mircea Martin şi nouăzeciştii mei. Încă mi se părea că a fi scriitor înseamnă a avea viziuni pe care să te lupţi să le comunici ca să le poată avea şi alţii. Stăteam noaptea la telefon, pe atunci tarifele erau mici, şi ne citeam reciproc, între amici, poezii. Proză nu ştiam să scriu, dar îmi plăcea să scriu teatru pentru că inventasem ceva foarte distractiv: personaje vechi în situaţii noi. De pildă, Nora e nepoata unchiului Vanea şi se îndrăgosteşte de el. Sau Napoleon poate evita bătălia de la Waterloo dacă găseşte un soţ pentru o nepoată urîtă a lui Blucher.
Încet-încet, dar absolut încet şi fără să bag de seamă, am ajuns altceva. Nu ştiu dacă eram scriitor atunci sau acum. Astăzi percep scriitorul mai puţin ca pe un vizionar, cît, să zicem, ca pe un grădinar. Adică am devenit conştient de faptul că am primit o parcelă, o grădină, o bucată de pămînt şi că trebuie să produc exploatînd-o raţional.
Am început, sunt cîţiva ani buni de atunci, să cumpăr unelte, îngrăşăminte, seminţe. Pîndesc timpul bun de semănat, plivesc, am grijă să recoltez la timp. Desigur, mă ocup şi de vînzare. Sădesc mai ales ce se caută. Încerc să ţin la preţ. Cu timpul, mi-am adunat un parc de unelte impresionant şi mă pricep la tot mai multe soiuri de legume şi verdeţuri, rotindu-le raţional.
Aţi dedus din această parabolă că între timp am absolvit o facultate de construcţii şi geniu rural. Dar şi că am devenit pragmatic. Nu din mercantilism, cum poate voi fi suspectat, ci din dorinţa de a fi eficient.
Timpul, cum spune poetul, creşte în urma mea, iar înainte scade şi nu mai pot să-l risipesc. Apoi, marfa mea, plantele de soi, bine îngrijite şi culese ştiinţific, a început să aibă căutare. Oamenii îmi cer ceva anume şi într-un timp precis. Am învoieli pe termen lung, dar cu ritm fix şi asta mă obligă la punctualitate. Luni scot roşiile, marţi duc la tîrg ciupercile, miercuri e zi de pepeni. Niciodată invers. Interesează pe cineva că eu am insomnie sau durere de stomac? Nu. Dacă e luni, se predau roşii. Să fie bine coapte şi la mărimea convenită.
Să nu se creadă că mă plîng. Lucrul acesta ritmic, precis, constant, care permite inovaţii dar cere rigoare, îmi dă satisfacţiile pe care le poate avea oricine cultivă un răsad, croieşte o haină sau ridică o casă pentru ceilalţi.
Dar devenirea, că de ea este vorba, a schimbat scriitorul care mă voiam la 17 ani în cel care sunt la 45. S-au schimbat termenii, s-au schimbat bucuriile, dar şi răspunderile.
Cum am devenit, dacă voi fi devenit, scriitor? Acumulînd. Adunînd tehnică, experienţă, cărţi ale altora, imagini, călătorii, traduceri, chipuri şi nume, fapte. De aici proza. De aici dificultatea rar surmontabilă de a mai scrie versuri.
Aşa se ajunge scriitor. Din vizionar, lucrător. Aşa cred eu că am devenit, dacă am devenit cu adevărat.
Dimineaţa, nevasta mă întreabă inocent, ca să nu uit:
- Ai scris rubrica de bridge? Ai terminat şi ai trimis articolul pentru... Bucureştiul Cultural (să zicem)?
Ca şi cum ar întreba:
- Te-ai spălat cu pasta recomandată? I-ai dat Dosiei pliculeţul de mîncare?
Seara îi spun şi eu, la fel de natural:
- Să-mi aduci, te rog, aminte să mai completez zece rînduri la articolul despre cartea lui X.
Scrisul e rutina, dar şi plăcerea firească a muncii de fiecare zi.
Cînd eram în liceu, băteam la o maşină de scris tip Consul. Părinţii se enervau pentru că era zgomotoasă şi pentru că sunetul ei însemna că, în loc să fac probleme la mate sau fizică, scriam "prostii". Azi cei din jur au devenit grijulii: îţi trebuie o tastatură mai silenţioasă ca să scrii în zori fără reţinere, cu bătaia ta obişnuită care e energică, ia-ţi un monitor mai bun - o să-ţi strici ochii, nu mai răspunde la telefon, de aia avem robot.
Toate aceste mici atenţii îmi fac plăcere şi mai ales mă fac să mă întreb: nu cumva chiar am devenit scriitor? Cît despre viziunile de acum 25 de ani, de unde să ştiu că nu s-au schimbat, ca nişte seminţe incerte, în ceva mai limpede de desluşit, de pipăit, în ceva roditor?