L-am văzut pe Shiva dansând fără sfială şi l-am văzut jucând şah cu soţia lui. Oh, da, mi-am zis... un zeu care se joacă cu soaţa lui, care-şi ţine femeia aproape, care o preamăreşte el însuşi, ca să o iubească şi alţii. O soaţă de zeu pe care sculptorii nu se sfiiesc (nici ei) să o arate lumii cu toate ale feminităţii ei, cu şolduri bogate, cu sâni obraznici şi goi-goi (căci acesta era semnul divinităţii sale, hainele fiind doar apanajul pământenilor), cu toanele şi capriciile ei. Căci stă Parvati aproape de Shiva, cu şoldul împins spre el, într-un gest de drag pe care îl recunoşti de oriunde ai fi pe lumea asta. Atâta pisicoşenie într-o fată născută la propriu - la propriul mitologic, să ne înţelegem - din Himalaya lasă dâre groase de feminitate asumată în tot poporul ei.
Şi de aceea, cred eu, le vedem pe femeile Indiei atât de manifest feminine, oricare le-ar fi casta şi bugetul. Sari-ul este feminin - şi frumos şi unic şi spune o poveste a lui şi numai a lui. Sute de mii de femei mi-au trecut prin faţa ochilor în săptămâna mea indiană şi nu am văzut două sari-uri la fel. Sari-uri la piaţă, sari-uri la sărbătoare, sari-uri purtate cochet pe motoretele şi scuterele care flutură prin oraş nebuneşte. Culori şi modele nepereche, câte unul-două-o sută pentru fiecare femeie. Brăţări şi inele pentru toate braţele (oricâte braţe ai avea, şi două, şi şase), cu pietre, emailuri şi oglinzi, să pară încă şi mai multe. Cercei pentru toate urechile şi pentru câte o nară. Şi, da, brăţările acelea minunate pentru gleznă, cu zurgălăi cât bobul de muştar, pe care le poartă fetiţele de la naştere, pe care copiliţele le folosesc ca unică muzică a dansului lor - cauză şi efect ale acestuia. Şi bindi de pus în frunte (numai mie mi se pare că între bindi şi zbenghi există o rudenie îndepărtată?), ca să-ţi acopere al treilea ochi, să nu intre nimeni în gândurile tale şi să nu te facă să faci ceea ce nu singură(ă) ai decis să faci. De la zbenghiul roşu (de la praful de curry, mi s-a spus...) la mici colante colorate, cu tot felul de modele şi la oglinjoare minuscule, leac puternic de deochi. Şi dacă ar fi să ne uităm mai atent la Ditha, cea care dăruieşte flori în aşteptarea - nu, în speranţa - talerului de orez, o s-o vedem cu ale ei bijuterii cu tot, elegantă şi împodobită ca o zeiţă a prafului de pe drum.
Pe mine, nepurtătoare de bijou-uri, m-a dojenit această lume care nu se ruşinează de podoabele ei şi care-şi cinsteşte zeii cu daruri şi bucurii şi ghirlande de flori - atât de feminine, neguţate aproape în exclusivitate de bărbaţi care nu văd nimic castrant în asta. Iubirea către zeu se arată în podoabă, ca şi în ofrandă. Un colier de santal purtat la gât spune nu "Uite ce bogat sunt!" (căci lemnul de santal e scump), ci "Uite cât de drag, cât de preţios îmi eşti!". Şi ofranda de lapte tot asta ne spune, căci ce substanţă poate fi mai strâns legată de esenţa feminităţii?
Spunea cândva, cineva că există oraşe-câine (ca New York şi Parisul) şi oraşe-pisică (Roma şi New Orleans, de pildă). Dacă există ţări masculine şi ţări feminine, pot doar bănui. Dar dacă există, cu siguranţă India va fi feminină, cu unduiri, cu mătăsuri, cu bangles, cu bindi, cu şalurile ei purtate de frumuseţe, cu sânii goi a divinitate chiar şi când sunt acoperiţi şi cu un limbaj corporal zeiesc (un "miau" celest, cu şoldul lipit de Zeu, să ştie că eşti acolo şi pentru ca nicio parte din el să nu poată fi reprezentată fără ca o parte din tine să fie de asemenea acolo).
În avion a stat lîngă mine o indiancă fără vârstă, dar cu siguranţă nu tânără. Purta un sari de un roz pal, brăţări multe şi sunătoare pe braţele goale. Treptat-treptat, a început să miroasă a sudoare, de parcă apropierea de ţară i-ar fi stimulat efluviile. Nasul meu de european sclifosit s-a încreţit un timp, până când mirosul acela a lovit ceva mai adânc, ascuns în cea mai veche parte a creierului meu. Femeia de lângă mine mirosea a mamă, aşa cum miroseau, poate, mamele înainte de inventarea chimiei. Mirosea a zeiţă dansând naşterea Universului.
