16.03.2009
Ce dihanie răsuflătoare e Mumbaiul! Îl simţ întins, crescînd cu fiecare răsuflare (inclusiv a ta), organic şi mitic în acelaşi timp. Nicio visare nu te poate pregăti pentru el. Este ca şi cum ţi-ai cere să visezi balauri şi să-ţi placă. Duhnitor, murdar, nepăsător, dar elegant, graţios, frumos cu rafinament şi, din nou, cu nepăsare.

Locuiesc în hotelul Harbour View, chiar pe esplanada ce dă spre ocean şi la vreo 200 de metri de celebrul Taj (da, cel cu teroriştii). Esplanada este un fel de vitrină, unde găseşti toate rasele pămîntului în stare naturală. În stare, pentru că pe esplanadă se stă. L-am găsit aici pe bătrînul incredibil de slab care, culcat pe asfalt, îşi atingea una din urechi cu singurul său picior - probabil îndeletnicirea care îi cîştiga traiul. Am găsit-o acolo pe bătrîna oarbă şi nemişcată (ore la rînd nemişcată), care priveşte drept înainte (eu cred cu tărie că ea priveşte la ceva), sprijinită într-un soi de cîrjă papală dintru începuturi. Şi tot aici am cunoscut-o pe Dhita, prima mea prietenă din India.

Dhita avea în mînă un snop de ghirlande de flori de tuberoze. Aerul mirosea a viu şi a greu în jurul ei. Mi-a oferit una - "fără bani, e un dar" - mi-a legat-o în jurul încheieturii. Apoi, cu fiul ei de mînă, mi s-a alăturat în pas de plimbare. Mi-a spus cum o cheamă, m-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt. Mi-a povestit că face ghirlandele, dar nu are voie să ia bani, dar ar avea nevoie de nişte orez, ca să aibă ce mînca. Cum la dar se răspunde cu dar, m-am oferit să-i cumpăr eu ceva orez. A acceptat, că aşa se face între prieteni - şi m-a condus pînă la un mic magazin (o gaură într-un zid, mai degrabă) unde a adăugat la darul meu prietenesc şi o cutie de lapte praf. Am plătit cu drag (şi mult) şi laptele, şi orezul (după ce m-am tîrguit, cum cer bunele maniere, cu negustorul, care îmi oferea cu aceeaşi prietenie şi mărinimie un sac de cinci kilograme). Ne-am zîmbit, ne-am făcut semne de la revedere şi ne-am despărţit.

O să spuneţi că sînt o bleagă. Fără îndoială că sînt - dar nu acum. Ştiam ce fac şi ştiam şi cum s-a construit, în timp, scenariul acesta. Îmi şi imaginam cum prietena mea Dhita, dăruitoarea de tuberoze, are un şmen cu vînzătorul de orez, care îi vinde, iar şi iar, acelaşi sac şi aceeaşi cutie de lapte - cînd se iveşte vreo bleagă occidentală. Ştiam acestea în mintea mea - dar voiam să dau ceva înainte de a porni să calc oraşul. Să dau ceva cuiva care cere - căci ştiu de la şcoala primară kharmică că nu trebuie să dai ce nu ţi se cere, că greu va apăsa aceasta şi pe cel care dă, şi pe cel care primeşte. Dhita a cerut şi a primit, aşa cum se face între prieteni - şi şi-a stins datoria oferind ceva în puterea ei.

Şi aş fi putut trăi împăcată cu ideea că e uneori bine să fii şi bleg, căci ale tale fi-vor variile împărăţii ale cerurilor. Dacă nu m-aş fi nimerit, mai pe seară, la un colţ de stradă, la (peste?) cina Dhitei şi a familiei ei. Stăteau acolo, toţi patru - femeia prietenoasă, bărbatul aproape stereotipal şi cei doi copii, deasupra unui tas de metal din care se lingeau ultimele boabe de orez. Patru burtici mai pline cu aromă de flori de tuberoze.



0 comentarii

Publicitate

Sus