Astfel îşi admonesta tatăl - cu ton doctoral, de prevenţie mai degrabă decît de iritare reală - puştiul cît o nucă. Tatăl - genul "lucrător în construcţii", cu pronunţie corectă, dar gramatică aproximativă. Puştiul, un soi de mini-me, o copie fidelă a tatălui (blugi, tricou alb, şepcuţă), dar mai reuşită energetic.
- Ţi-am mai spus. Ne urcăm mai întîi în avionul ăsta mic şi mergem la Londra. De acolo, ne suim într-un avion mai mare, care o să ne ducă la Hong Kong. Şi de acolo luăm vaporul pînă în Macao.
Macao! Strigătul copilăriei mele - cînd rămîneai cu o singură carte în mînă şi finalul jocului, victoria adică, era aproape. Macao!
Cam cum o fi să ai patru ani şi să mergi în Macao? Cu avionul mic, apoi cu cel mare, apoi cu vaporul... Doamne, cît de mult trebuie să se fi smochinit coaja lumii ca Goe să nu mai fie dus de 10 mai la Bucureşti, ci în Macao?
Aştept şi eu, cot la cot cu veveriţul cu şapcă, avionul cel mic, să mă ducă la avionul cel mare care, la rîndul lui, are să mă ducă la Mumbai. Însă îmi lipseşte (îmi lipseşte, adică nu o am. Şi îmi lipseşte, adică îi duc dorul) febrilitatea lui, îmi lipseşte nerăbdarea, aşteptarea mea este patetică în proza ei. Plec spre Mumbai total nepregătită. Am toate cele zise trebuincioase, am zemuri şi pastile de ţînţari, mi-am făcut vaccinurile - dar sufletul meu este lipsit de ale lui.
Îngerul meu păzitor e gureş, rotunjor şi dromomaniac. Asta, cum ziceam, e bine, că ne permite să fim împreună tot timpul şi să ne iubim pe drumurile noastre, toate. Universul a conspirat dulce pentru mine şi mi-a găsit ceva a face în mai "toate colţurile globului" - lucru pentru care îi sînt recunoscătoare cu vorbe. Călătoresc, de regulă, "informat". Caut mai întîi hărţi, mă obişnuiesc cu forma oraşelor pe unde merg, le învăţ apele călăuzitoare sau munţii. Încerc să îmi imaginez cum s-au început oraşele acelea, cum au crescut din ele însele, din vatra lor cea mai veche. Caut apoi puncte de reper - în ghidurile turistice, pentru nume, apoi în literatură, pentru poveşti. Îmi croiesc itinerarii care nu au nimic de a face cu atracţiile turistice - ci spun poveşti ale unor oameni pe care îi iubesc. Aşa se face că, la New York, m-am dus nu la Metropolitan mai întîi, ci la Café Figaro ("decorul unor nopţi epice şi al unor dimineţi memorabile", îmi scria Andrei Codrescu, locul unde , cîndva, scria poezii pe şerveţelele cafenelei şi pe braţele fetelor. Şi da, Figaro e chiar motanul acela drăguţ din desene animate). De aceea nu m-am dus aţă în Central Park, ci pe cu-nimic-deosebita-şi-de-nimeni-băgata-în-seamă Clinton Street ("There's music on Clinton Street all through the evening", îmi cînta, de ani buni, Leonard şi pentru mine era mai important ce zice el).
Dar uneori le dau voie oraşelor să mă surprindă. Mă "paraşutez" în cetăţi necunoscute, încercînd un soi de exerciţiu de supravieţuire urbană. Mă las condusă de instinct, de nas. Am un respect deosebit pentru nas - şi pentru miros, ca simţ, cel dintîi sistem de comunicare. Mirosul şi ritmurile îmi par parte din moştenirea noastră ancestrală, în adîncuri înfundată. Îmi croiesc drum pe străzi, întreb oamenii ce şi cum cu locurile acelea, trag cu urechea la discuţiile altora. Intru în librării aiurea şi deschid cărţi la întîmplare - să-mi fie oracole. Poate ratez monumentele celebre, dar prind, cu siguranţă, inima locului.
Dar, şi într-un caz, şi în altul, dau oraşelor mele timp de gîndire. Mi le imaginez, închipuiesc scenarii, mă văd bînd cafele ici şi colo. Îmi dau mie însămi timp de visare. Pentru că îngerul meu dromoman se hrăneşte din visarea asta - şi mă răsplăteşte pentru ea. Anticipaţia, aşteptarea, nerăbdarea apropierii sînt parte a experienţei călătoriei, la fel ca drumul, la fel ca ţinta, la fel ca "ajunsul" şi aidoma amintirilor de după.
Dar la Mumbai plec nepregătită şi mi-e ruşine. Şi dacă m-ar fi întrebat cineva înainte de asta, aş fi spus că da, dintotdeauna, încă de la cărţile de Păcălici, mi-am dorit să merg în India. Iată că nu. Iată că nu îndeajuns. Iată că nu cum se cade. Nu mi-am imaginat Mumbaiul, soarele lui de vis nu mi-a ars încă pielea mea de vis, mirosurile lui nu m-au pătruns, sunetul mării lui nu mi-a spus încă nimic. Îmi recunosc aici vina - aici, în mediul aseptic şi impersonal al aeroportului. În nemernicia mea, plec spre rădăcina tuturor lucrurilor nu numai ignorantă, dar şi ne-trebnică. Şi mă întreb ce s-a întîmplat de am devenit nevrednică la visare? Cam ce scuze se pot găsi în apărarea mea - care ar fi acele lucruri care să mă împiedice să stau de vorbă cu mine?
Două temeiuri de iertare am: la cît gin Bombay Saphire (sticlele acelea pătrăţoase, albastre, stranii) am băut la viaţa mea, ceva din spiritul (hm, hm..) oraşului trebuie mă fi îmbibat. Şi-apoi, de trei ore, pe un panou de reclame, curg sute de feluri de a spune "I love you". O iau personal...
Sînt Ioana, world traveller, şi plec nevrednic către India. Ar trebui să existe o carantină de vise. Să mă ia cineva, să mă oprească la porţile oraşului şi să mă ţină acolo pînă voi îmi voi fi construit cum trebuie India din vise.
