Şi în neclintirea aceasta, paşii ei de animal mărunt şi cu treabă, venind spre mine, implacabili ca soarta. Venea pe drum, un ghem de laţe aurii, ca un soare din alţi ani (dar nu mulţi), plin de pete de mîl de Dunăre. Venea să mă vadă. S-a oprit pe marginea şanţului, domniţă de cetate cercetînd călătorii. Din curte, prin curte, pe bătătură, prin gardul de leaţuri, i s-au alăturat surorile mai mari. Curtea de pămînt bătătorit adăpostea o casă de pămînt bătătorit, vopsită într-un verde palid. Patru scaune de plastic şedeau aşezate faţă în faţă. O butelie burduhănoasă. O cadă de plastic. Altă cadă de plastic. O antenă de satelit într-un par - televiziune digitală.
Tustrele blonde, încropite din frumuseţe şi hanţe, curioase cu oarece distanţă. Le-am întins o ciocolată - a primit-o cea mare, a desfăcut-o şi au împărţit-o chiar acolo, pe şanţ. Era o ofrandă. Nu veniseră la cerşit. Nu o primeau ca pe o pomană. Era doar un lucru - bun - care îşi schimba proprietarul (sau care, poate, revenea la proprietarul de drept). Le-am fotografiat. Mi-au vorbit. Cea mare avea şapte ani şi mergea la şcoală, la Topalu, cu microbuzul. Cea mijlocie avea doar accidental o vîrstă biologică ce o adăpostea în copilărie. Trăsăturile pline, gura senzuală, ochii verzi care se iţeau de sub un căciuloi el însuşi împodobit cu ochi (asemeni acoperişurilor din Sibiu) spuneau cui avea (şi acela) ochi de privit că fusese femeie din clipa naşterii ei. Cea mică, animăluţul meu ritmic şi altfel, avea patru ani şi viaţă cît cuprinde. Stăteau acolo cu mama - care se ivi scurt în uşă, să vadă ce se întîmplă. Un univers strict feminin: fetele şi mama şi căzile, şi butelia borţoasă, şi antena de satelit rotundă, scobită - tot atîtea simboluri venusiene, tot atîtea receptacole.
M-am scotocit prin portbagaj, în căutare de alte ofrande potrivite. Biscuiţi. Chips-uri. Parmezan. Unde mi-a fost mintea cînd le-am cumpărat? Nimic pentru copile? De mult îmi spuneam că trebuie mereu să port în geantă biscuiţi pentru animale (ceva ambivalent, să meargă şi la pisicile inimii mele, şi la căţeii fără de care nu se poate), un exemplar din Constituţie şi ciocolată, pentru orice eventualitate (cred că are putere de valută socială pe cîteva alte planete şi în paradis). Simţeam acum nevoia de mai mult, de mult mai mult. Fetele stăteau pe marginea lor de şanţ, pe partea cealaltă a drumului, de parcă pînă acolo aveau a merge şi nici un pas în plus. Mă priveau, bucurîndu-se de mişcările mele, în sine, nu de ce avea a decurge din ele. Am găsit o cutie de suc de piersici - consecinţă jalnică a fructelor de antan. Le-am dăruit-o şi pe aceea, au acceptat-o cu graţie. Şi pentru că simţiseră că mai mult nu aveam a le spune şi a le arăta, pentru că mă goliseră de cîtă noutate aveam a le oferi, s-au întors pe călcîie şi au pornit spre casă. Cele două mai mari - prin curte, prin bătătură, vorbind între ele. Cea mică, pe unde venise: pe asfalt, alergând cu paşi precişi, matematici, implacabili, convinsă de (co)rectitudinea căii ei. Am rămas în drum, apăsată de greutatea lipsei mele de imaginaţie, strivită de povara de a fi fost întîmplarea zilei pentru cele trei copile.
Acasă am descărcat pozele şi am privit copilele de pixeli îndelung, pînă m-a izbit înţelegerea. Cîtă îngîmfare pe mine să mă consider întîmplarea lor! Erau acolo, în faţa mea, mai grăitoare în virtualitatea lor - căci farmecul cărnii lor şi trufia "generozităţii" mă orbise. Îmi întîlnisem în amurgul acela, la un cot al Dunării, într-un nod încremenit de timp, pentru a doua oară în viaţă, Ursitoarele. Cea mare purta o bluză albastră pe care sclipea, auriu, o inimă frîntă. Cea mijlocie - una de un fost alb, vorbindu-mi despre "the joy of winter". Cea mică, cea mereu altfel, cu propriile căi, cu pasul ei alergat, neobosit, îşi purta, turqoise, pe sub pete, numele fără de echivoc: Beauty.
