Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Cafea şi pisici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum mi-am pierdut nemurirea


Ioana Avădani

23.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am învăţat să citesc de foarte mică, de pe la 4 ani. Pe atunci, cititul ţinea loc de cunoaştere (i)mediată, căci lumea mea era de dimensiunile unei farfurii de dulceaţă, dar aşteptările... ei, da, aşteptările! De-ajuns ar fi să spun că mă ascundeam cu cărţile mele sub masa din sufragerie, un soi de Walhală cu franjuri unde nimic nu mă putea atinge (şi, de bună seamă, nimeni nu mă putea vedea). Dar pentru că un cer de lemn era prea puţin pentru angoasele mele universale, mi-am investit o zi întreagă din viaţa-mi (şi, credeţi-mă, la patru ani o zi are valoare!) desenînd, cu creionul, stele, pe dosul blatului mesei aceleia ("şi legea morală în noi...").

Cărţi aveam în casă, cu duiumul, dar două erau ale mele, cărţi dintîi, cum ar veni. Una era Şcoala mamei, un curs de puericultură, de "ştiinţă popularizată" cu desene şi poze pe înţelesul tuturor (da, şi al meu). Mă fascinau desenele în care "mamele" ne apăreau ca nişte tanti curăţele, purtînd, nesmintit, fuste plisate, pînă sub genunchi şi bluze albe şi băsmăluţe frumos (cochet?) legate la spate. Era acolo arătat că femeia gravidă nu trebuie să meargă în căruţă pe uliţele desfundate (era o tanti cu fustă şi bluză şi băsmăluţă într-o căruţă, tăiată cu un X groşcior şi roşu - semn clar de nu-nu-nu). Am învăţat din cartea aceea nişte cuvinte nemaipomenite şi importante, precum "menstră", "fecundaţie" şi misteriosul "colostru" (ceva între colos şi monstru, dar cu gust de lapte). Rosteam cu aplomb acele cuvinte şi mă simţeam învăţată. Am aflat şi alte lucruri fundamentale din acea carte: cum e cu evoluţia sarcinii, cum e cu trimestrele (fără nicio legătură cu şcoala) şi cum trebuie să arate trusoul viitoarei mame cînd pleacă la "casa de naşteri" ("Femeia îşi poate pune în bagaj şi o carte, dacă are obiceiul să citească"). Am aflat din cartea aceea cum se fac copiii, informaţie pe care am împărtăşit-o cu bună-voinţă şi rigoare academică prietenelor mele, cînd ne jucam de-a doctorul - asta pînă cînd doctorul (unul adevărat, tatăl Violetei) le-a spus alor mei că fetiţa lui nu trebuie să afle astfel de lucruri la vîrsta aceea şi că ar face mai bine să afle ce e în capul meu înainte de a mă trimite să socializez pe stradă. Cartea aceea m-a făcut să descopăr că unii oameni chiar vor să ştie ce e în capul meu, ceea ce mi s-a părut ab-so-lut scandalos, căci mintea mea era, pentru mine, un loc la fel de sfînt şi de tainic ca şi sub-masa cu stele pe ea. Tot astfel am descoperit paradoxul faptului că nu le este dat copiilor să ştie ce şi cum cu copiii, că ei nu trebuie să afle de unde vin. Şi aşa s-a născut ideea toxică, subversivă că naşterea e de ruşine.

Cea de-a doua carte de căpătîi mi-a fost Fabrica morţii, o cronică dătătoare de fiori despre lagărele de concentrare de la Auschwitz. Poze cumplite avea cartea aceea, cu crematorii (hm, iată un cuvînt nou...), cu kapo, cu spînzurători, cu priciuri. Poze cu oameni atît de slabi... şi raşi în cap... şi stivuiţi ca beţele de chibrituri atunci cînd puţina lor viaţă se sfîrşea. Am învăţat din cartea aceea cuvinte pe care nu voiam să le spun nimănui, căci simţeam că au o forţă rea - concentrare, exterminare, Sturmbannführer (nimeni nu ar fi crezut că există un astfel de cuvînt!), Holocaust. Cum să te joci de-a Holocaustul pe Negru Vodă? Citeam legendele fotografiilor şi mă întrebam dacă eu aş fi putut rezista la chinurile acelea? Eram eu la fel de tenace ca oamenii aceia? Nu, îmi ziceam, nu... mai bine să nu ştiu, mai bine să nu aflu... Am învăţat despre moarte, ceva îngrozitor, definitiv, cu numere mari (şi cu numere tatuate) şi suferinţe şi un fum greţos.

Aveam, deci, puţin peste patru ani cînd am aflat că naşterea e de ruşine şi că moartea există şi e miroase urît. Cum să-ţi mai poţi purta nemurirea pe umeri cînd ţi întunecă înţelegerea cu atari lucruri? Aveam, deci, patru ani cînd am încetat să fiu miraculoasă şi nemuritoare. De atunci trăiesc cu mandat limitat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer