Bărbaţi care mi-au schimbat Weltanschauung-ul. Azi: Bărbaţi nestrămutaţi în faţa sorţii

Din scara unul bloc iese un tânăr, cu un aer un pic preocupat, vădit grăbit. Deschide din mers un plic - probabil tocmai extras din cutia de scrisori. Încetineşte un pic pasul, ca să se poată concentra la citit. Se opreşte în loc în mijlocul străzii si sloboade un hohot sănătos de râs, din adâncul fiinţei lui de animal tânăr. Râde cu capul dat pe spate, ca şi cum ar ochi zeii cu tirul de hohote. În mâna lui, în zbaterea vântului, o notă de telefon de la Vodafone.

E aproape miezul nopţii şi soarele străluceşte pe cer. E Reykjavik, e aproape iunie (dacă nu ne încurcăm într-o zi-două, acolo). Dintr-un bar ies doi bărbaţi, spanioli după vorbă, cu paharele de bere încă în mână, râzând cu lacrimi. E ceva tragic-comic, ceva între coregrafie şi acrobaţie în tentaţia lor de a se îndoi de burtă şi dorinţa lor de a nu-şi risipi berea. Se uită unul la altul şi râd neostoit. Se uită în jur, la strada aproape pustie, apoi la cer - senin, însorit dar rece - şi strigă Universului: "Au închis barul!"

Vagonul de tren de clasa I este de un jeg epopeic. Mirosurile sunt aproape la fel de materiale ca şi slinul, de la borâtură la vin, la praf şi la stătutul necurăţeniei. Pe scaune nu se poate sta, căci alunecă din ţâţânile lor metalice. Cuplul de ardeleni cumsecade, pe la vreo 30 de ani, este încrâncenat de oroare şi de hotărârea de a face ceva pentru a mişca lucrurile înspre bine. Bărbatul se duce în vagonul următor (de clasa a II-a): mai curat (deh, ca în tren, dar însă totuşi...), aer condiţionat, locuri libere. Şi nu miroase. Vine conductorul şi este rugat să schimbe biletele pentru vagonul de-alături ("că mergem departe, nu vrem să avem probleme"). Naşul sună de pe mobil agenţia CFR şi se interesează de locuri. "Da, da, domnii vor să schimbe. De la clasa întâia la clasa a doua. Nu. Nu ştiu. Domnilor nu le place confortul."