Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Cafea şi pisici

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Raisons d'amour, muică!


Ioana Avădani

16.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am ceva rădăcini olteneşti, din neamul mamei, dar ele sînt mai degrabă de oportunitate geografică decît etnice. Bunicii mei - un brutar aromân de pe lîngă Ohrid şi o bulgăroaică despre care nu ştiu prea multe, doar că se numea Ecaterina şi avea ochi albaştri şi orbi - s-au pribegit din ţările lor pentru a-şi întîlni destinul - şi unul pe celălalt - în cîmpia Olteniei. De aceea, am faţă de Craiova un soi de iubire, plină de respectul datorat capitalei regionale a stirpei şi de zeflemeaua à la légère fără de care nici viaţa nu e viaţă cu totul.

Am, deci, ceva rădăcini olteneşti care m-au făcut să simt corect, organic, perfectul simplu. Îmi place modul ăsta verbal, felul în care localizează, personalizează, pecetluieşte vorbirea. Îmi place cum absoarbe el neologismele, mai tare ca oricare dintre ele, căci fu acolo dinaintea lor. Şi mie-mi sună firesc "Mi se blocă calculatorul şi n-avusăi încotro şi-l rebootai". Îmi place cum îşi ţine el rangul şi se auto-prezervează. "Îmi dete domnişoara bilet", zice unul. "Bine, mă, că-ţi dete şi nu-ţi dădu", îi replică adeptul curentului academic.

Dar aveam a întîlni perfectul simplu, în trufia lui, în superbia lui strigată public, într-un graffiti, scris apăsat, cu vopsea albastră, pe un calcan de casă proaspăt vopsit: "FUSEI AICI! FĂCUI ASTA!"

Există la Craiova , nu departe de ombilicul oraşului, un post de radio. Pe o clădire roz, o firmă albastră - cu numele postului. Lîngă el, o siglă... să-i spun grăitoare? Căci, ca orice siglă, transmite privitorului mesajul percutant "eu sînt ăsta!" şi-i taie răsuflarea. Căci radioul acesta, care trăieşte din voce şi sunet, se înfăţişează ochilor noştri cu esenţa lui inefabilă, pusă în desen: un peşte (gureş animal!) vorbind la microfon.

Dar sunet ajunge şi acolo unde ochiul nu pătrunde - vai lui! Semafoarele din centru sînt, unele, adaptate pentru uzul persoanelor cu deficienţe de vedere. Cînd semaforul se face verde, un semnal sonor îl avertizează pe pietonul nevăzător că e bine, e vremea lui. Şi ca totul să fie în deplină ordine, semaforul cîntă, cu "vocea" instalaţiilor de pom de Crăciun, în semn de îndemn la traversare, "Für Elise".

Pe bordul maşinii, taximetristul avea lipite trei poze. Trei personaje masculine, o reprezentare "în trei străluciri" a masculinităţii însăşi. Prima fotografie, destul de predictibilă, era o icoană. Un Iisus Pantocrator - atotputernicia spiritului. A doua, predictibilă la rîndu-i (în stil, dacă nu în detalii) îl reprezenta pe Schwarzenegger, pe vremea cînd se definea prin puterea muşchilor lui. A treia, însă, uimitoare, ne învăţa umilinţa de a nu (ne) mai (în)crede în "pattern"-uri repetitive. Căci din a treia fotografie ne privea Fred Flintstone.

Craiovenii sînt oameni de treabă şi cu drag de ei înşişi. De Sfîntul Valentin, oraşul era împînzit de inimioare roşii: în vitrinele magazinelor (chiar şi cel de "ţesături jaquard feţe plapumă", căci şi plăpumile au nevoie de dragoste), în geamurile restaurantelor, pe gresia hotelului (chestionabil, aş zice, căci oamenii păşeau cu necesară sfială, pentru a nu se chema că nesocotesc nici grija gazdelor, dar nici a călca iubirea în picioare nu le prea venea la îndemînă...) De Sfîntul Valentin, cupluri înverşunate în dorinţa de a-şi arăta iubirea au luat cu asalt restaurantele - şi preţ de vreo două ore am bîntuit din locantă în locantă în căutarea (zadarnică, avea să se vădească) a unui loc unde se putea mînca ceva. Chiar şi la KFC era coadă... Atîta exuberanţă în manifestarea publică a iubirii este lăudabilă, poate, dar mie îmi ridică o problemă. Cum se face că o populaţie atît de sensibilă la simbol a optat, prin dezbatere publică, pentru un nume atît de lipsit de imaginaţie precum "Mihai Viteazu" pentru piaţa din centrul oraşului? Prin efortul lor plin de bun simţ, bună credinţă şi pietate istorică (da, există str. Pietăţii, colţ cu Ştefan cel Mare), au ratat o şansă istorică, oferită lor de un primar cu viziuni (dacă nu cu viziune): acela de a-şi boteza agora cu nume neasemuit în lume: "Piaţa Socio-Umană!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer