Călători prin oraşul fantomă

Nici măcar nu-mi puteam da seama dacă zâmbetul lui nu era mai degrabă patern, de protecţie, ori matern, ca şi cum el îmi dăduse posibilitatea să exist.

Stătea pe scaunul din faţă, lângă mine. Conduceam, dar toată fiinţa mea striga spre el, simţindu-i poziţiile corpului care se schimbau uşor, mâinile care se mişcau de pe mânerul genţii pe care o ţinea la picioare, o şuviţă de păr care trebuia îndepărtată. La un moment dat, deşi nu îl priveam, am simţit cum dintr-un gest îşi dă părul peste ureche. Mă simţeam în alertă de parcă aş fi avut ochi pe partea stângă a capului, de parcă aveam ochi pe tot corpul, care puteau să-l vadă, iar în mine se învălmăşeau toate regretele şi durerea şi extazul şi dorinţa imaginabile. Mintea mea a devenit curând un teren dureros ca o rană expusă, neprotejată care ameninţa să se infecteze. Să se cangreneze. Am simţit disperare pură. Vocea lui se desfăşura în aerul închis al maşinii, iar mie mi s-a năzărit că oraşul prin care trecem e un oraş fantomă, că cerul este o oglindă în care se reflectă bleul nimicului pe care-l visez eu şi-mi imaginez că există.

Nenorocirea era că eu crezusem mereu că lumea este terenul meu de joacă. Aşa că aş fi vrut să mă răsucesc spre el şi să-i iau mâna într-a mea. Categoric, nu era posibil, doar conduceam. Să-i spun, hai să lăsăm baltă tot căcatul ăsta, hai să lăsăm jocurile şi joculeţele, hai să-l lăsăm pe colegul tău blond pe care am uitat cum îl cheamă, şi să fugim în pădure. Nu în pădure?! Hai să fugim unde vrei tu, în orice alt loc ferit de ochii lumii, vieţii, părinţilor, televiziunii, şi să trăim ca sălbaticii mâncând fructe din copaci şi bând dragoste. Hai să lăsăm prostiile, tu mă iubeşti pe mine, eu te iubesc pe tine. Putem trăi sub apă, hrănindu-ne cu alge, putem alege un copac de pe o câmpie pustie, putem vieţui în pământul reavăn de primăvară. Hai să facem dragoste acum şi aici. Hai să fim sinceri.

Când am avut în sfârşit puterea şi mi-am răsucit faţa spre el, deja se juca cu mine. Politicos, sociabil, temându-se, ochii lui luaseră oarecare distanţă. Nu mă cunoştea. Eu nu-l cunoşteam pe el. Abia ne întâlnisem şi trebuia să-l duc să-i arăt oraşul. Raţiunea era destinată să-nvingă. Trebuia să ne tatonăm mai întâi, să ne cunoaştem încetul cu încetul, să ne descoperim, să raţionalizăm, să jucăm joculeţele dragostei, şah şi mat, eu pun o carte, el pune altă carte, să vedem ce iese, cum se termină. Să vedem dacă ne potrivim, dacă primul nostru instinct a fost corect, dacă rezistă lucrului infam care se cheamă raţionalizare. El, venit de departe, un străin cu o viaţă necunoscută mie, iar eu din acest oraş gri şi trist de blocuri, o persoană despre care nu ştia nimic.

N-aveam să fim sinceri.