La ora două noaptea, într-o piaţetă din Porto, studenţii sărbătoresc începerea anului universitar sau pur şi simplu ultimele zile ale verii. S-au strîns în faţa cafenelei cunoscute sub numele de "Păduchele", cei care nu mai au loc la mese stau în picioare sau pe jos, în mijlocul străzii pustii. Aici, în anii '60, se adunau tinerii disidenţi şi puneau la cale răsturnarea regimului dictatorial de tip fascist al lui António de Oliveira Salazar. Regimul s-a schimbat cîţiva ani mai tîrziu, în 1974, fără vărsare de sînge, printr-o insurecţie militară. Apoi povestea Portugaliei, după aderarea la UE, în 1986, a fost una de succes. "Bani investiţi cu cap, mai ales în infrastructură şi servicii" - mi-a spus o profesoară din Porto. Şi oameni care şi-au dorit ca ţara lor să se schimbe în bine, fără încrîncenare şi fără să se păcălească singuri. Am asistat la construirea unei clădiri, o anexă a unei şcoli, în mai puţin de cinci zile. Muncitorii nu s-au plîns, n-au băut bere la pet şi au plecat în fiecare noapte spre casă cam pe la ora cînd copiii lor petreceau în faţă la cafenea.
În anul 2008, salariile portughezilor sînt încă mici în comparaţie cu cele din alte ţări europene, iar amprenta unui trecut traumatizant este încă vizibilă. Din acest motiv, poţi avea senzaţia că România şi Portugalia au un aer comun. Dincolo de această aparenţă, totul este însă diferit, amănuntele lor de viaţă sînt altele decît ale noastre, căci au învăţat să trăiască altfel, mai relaxat decît noi. Astfel, Portugalia nu poate fi doar o experienţă turistică. E o incursiune într-o lume care la prima vedere îţi pare stranie şi oarecum exotică, ca mai apoi, treptat, să-ţi devină familiară şi atît de prietenoasă încît ţi-e greu să te mai desprinzi de ea.
Autobuzul 602
Prima impresie despre un loc este de obicei cea care contează. După ce am aterizat pe aeroportul Francisco de Sá Carneiro din Porto, distins cu un premiu în anul 2006 de către ACI (Airport Council International) pentru locul 3 pe care l-a ocupat printre cele mai bune aeroporturi din lume cu mai puţin de 5 milioane de pasageri şi după ce ne-am bucurat că cei de la Lufthansa nu ne-au rătăcit bagajele în timpul escalei de la Frankfurt, am luat un autobuz într-o direcţie imprecisă, probabil spre centru. De fapt, am aflat pe drum că era vorba de centrul orăşelului Maia, cu o municipalitate distinctă faţă de cea din Porto. În zilele care au urmat am colindat patru oraşe, unite între ele: Maia - cu zona sa industrială, Porto - cu centrul medieval, preferat de turişti, de pe malul rîului Douro, Vila Nova de Gaia, de cealaltă parte a rîului - cu cramele sale cu vin de Porto şi Matoshinhos, cu portul şi cu blocuri noi, cu vedere la ocean unde un apartament costă mai multe sute de mii de euro. Împreună alcătuiesc o aglomerare urbană despre care credeam iniţial că se numeşte Porto.
Am cumpărat bilete de 1 euro şi ceva de la şofer - majoritatea localnicilor au abonamente - şi ne-am ocupat locuri la geam pentru a ne crea acea primă impresie, superficială, dar în acelaşi timp intensă, despre care vorbeam. Am descoperit însă repede că adevăratul spectacol era în autobuz, mai ales cînd a început să se aglomereze şi să se nască certuri şi discuţii, cam ca la noi. Primul şoc a fost cel al limbii: atît de asemănătoare şi totuşi atît de diferită faţă de română. De parcă ai fi nimerit într-un autobuz plin cu români care vorbeau într-un dialect nedescoperit încă. Anumite cuvinte sunau identic (aş putea să jur că mai tîrziu, într-o staţie de metrou, o voce feminină şi-a început anunţul cu "stimaţi clienţi"), altele însă se confundau cu cele din spaniolă sau italiană, iar unele păreau desprinse dintr-o muzicală limbă slavă. Una peste alta, portugheza e o limbă care ţi se pare extrem de familiară, dar din care nu înţelegi absolut nimic. Am avut surpriza să descopăr într-un ghid turistic o biserică care se numea "Românica" (cu â din a) şi am încercat să port o conversaţie cu un recepţioner, mai întîi în engleză, apoi într-un amestec de franceză cu spaniolă şi, după ce mi-am dat seama că nu pricepe nimic, deşi continua să dea zîmbind amabil din cap, i-am spus clar şi răspicat pe româneşte ce aveam de spus şi mi-a schimbat telecomanda defectă cu una nouă.
Aşadar, în autobuzul 602 au început să urce pe rînd nişte gălăgioase mătuşi, toate mici, negricioase, cu picioare un pic crăcănate şi îmbrăcate în rochii de stambă. Îşi fluturau sacoşele şi vorbeau între ele de parcă s-ar fi cunoscut de cînd lumea. Într-o staţie, una dintre ele a început să se agite cînd şi-a văzut o prietenă pe stradă care ciocănea la o poartă. A bătut cu putere în geam pentru a-i atrage atenţia prietenei, apoi i-a explicat prin gesturi largi că "nu este nimeni acasă!". Cealaltă băbuţă s-a lămurit, şi-a pus o cască pe cap şi s-a urcat pe un scuter. A depăşit autobuzul cu peste 50 la oră pe strada în pantă, cu palmieri şi case albe cu influenţe maure.
În apropierea unei fabrici au început să urce muncitorii, iar înfăţişarea lor a fost primul indiciu că în Portugalia nu s-a atins încă acel nivel de trai confortabil şi liniştitor cu care te întîmpină Germania sau Franţa. "Occidentul" portughez nu este unul perfect care să-ţi inspire o deplină siguranţă, dar nici unul artificial. Tot ce ţi se întîmplă aici este viu şi neaşteptat. Însă chipurile oamenilor încă poartă pecetea celor cinci decenii de dictatură, chiar dacă de la Revoluţia Garoafelor Roşii au trecut mai bine de 30 de ani.
Muncitorii nu prea aveau chef de vorbă. Se mutau de pe un picior pe altul atîrnaţi de bară, erau prost îmbrăcaţi, se simţea un iz de transpiraţie. Feţele le erau crispate. Aproape că te credeai în 336, în drum spre cartierul Militari, cînd în centrul oraşului Maia au dat năvală fetele. Acele interesante fete portugheze care, din cauza sprîncenelor groase şi împreunate, par veşnic încruntate, însă atunci cînd binevoiesc să zîmbească se luminează întreg cartierul, inclusiv scaunele din autobuzul 602 care păreau poleite cu aur. Două fete care se ţineau de mînă au început să cînte, apoi întregul grup. Nu era o melodie pop la modă, nici una religioasă. Era pur şi simplu acel cîntec uşor de ţinut minte şi un pic trist, care face să-ţi treacă timpul mai repede şi să ajungi cu bine la capătul călătoriei.
Siesta pe malul rîului Douro
Timpul din Portugalia se opreşte pe loc după-amiaza, între două şi şase. Magazinele se închid, la restaurante nu se mai servesc decît băuturi şi cafele, iar turiştilor cărora le e foame trebuie să se mulţumească cu sandvişuri, căci bucătarii ori au aţipit cu nasul în vreo cratiţă, ori pregătesc deja mîncarea pentru cinele tîrzii. Acest timp mort - în care copiii lîncezesc pe malul rîului la soare şi fac cu mîna la vaporaşe, iar prezenţa oamenilor din Porto este extrem de discretă, mai mult îi ghiceşti în spatele oboanelor trase - îţi dă acea stare specială pe care o poţi simţi doar în ţările latine din Sud. Sunt acele momente în care îţi dai seama că iei lucrurile prea în serios şi că niciodată nu-i prea tîrziu pentru nimic. Totul se sfîrşeşte odată cu fluxul, cu rîul care curge invers şi cu bancurile zăpăcite de peşti care nu mai ştiu încotro să se îndrepte.
Însă pînă atunci poţi bea cel puţin o caipirinha (cocktail-ul naţional brazilian, "importat" de portughezi din fosta lor colonie) la o terasă din centrul vechi. Chelneriţa se mişcă adormită printre mese, sub privirile îngăduitoare ale patronului care se răcoreşte cu o carafă de sangria. Turiştii sunt amorţiţi şi ei sau doar brusc relaxaţi, de parcă toate bateriile din aparatele lor foto ar fi pe terminate şi s-ar obişnui treptat cu ideea că vor renunţa pentru o vreme la ocupaţia lor de bază. Doar la o masă se vorbeşte tare: "Şi zi, bă, ce-a făcut Mişu cu Nisanu' ăla?... Cînd am fost io la Madrid vroia să-l ducă în ţară şi să-l vîndă! L-a vîndut?". Apoi, către fata din dreapta care se uita peste un meniu: "Ţucuraş, nu mai lua chestia aia de-aseară că pute groaznic!". Au fost singurii români pe care i-am întîlnit la Porto.
Ne-am ridicat de la masă şi am traversat rîul pe un spectaculos pod de oţel construit de Gustave Eiffel, nu ştiu dacă înainte sau după turn, şi am ajuns în Vila Nova de Gaia, în locul în care case locuite, unele destul de părăginite, altele vopsite în culori vii sau acoperite cu mozaic (cum sînt unele case din Dobrogea) stau suspendate deasupra malului stîncos într-un straniu echilibru şi sunt despărţite de ganguri şi trepte unde mirosul de apă menajeră amestecat cu cel de peşte stricat îţi aminteşte oarecum de piaţa Obor. Însă steagul cu roşu şi verde flutură peste tot, laolaltă cu rufele întinse la uscat, fără să-ţi dai seama dacă e o expresie a patriotismului portughez sau un element de decor ca oricare altul.
Siesta pe malul oceanului
La 20 de grade, doar surferii intră în apă. De la distanţă par un roi de insecte negre şi subţiri cu cîte o singură aripă. Se adună pe plajă, comunică prin gesturi graţioase, fac mişcări de încălzire. Apoi se despart şi se avîntă în larg, fiecare cu valul lui.
La terasa surferilor se poartă conversaţii în mai multe limbi. Cînd vorbesc în engleză, pricep că discută conspirativ despre un anume loc, la o anumită oră a zilei. Sunt şi cîteva fete, însă ele îşi însoţesc iubiţii de la care primesc lecţii. Cei mai mulţi dintre surferi locuiesc în apropiere, în Matosinhos, şi vin la plajă cu bicicletele. Pentru mine atmosfera barului e una de vacanţă, însă ei pot avea parte de ea în fiecare zi, în oricare anotimp al anului.
La o sută de metri de locul de întîlnire al surferilor este o terasă de fiţe. Caracatiţa e servită într-o manieră sofisticată, iar caipirinha costă 5 euro, adică dublu faţă de preţul ei obişnuit. Aici îşi iau masa de prînz corporatiştii care lucrează în zonă şi îşi dau întîlnire cu amantele, la rîndul lor corporatiste. Băieţii îmbrăcaţi în costume impecabile, bronzaţi, cu părul gelat şi cu ochelari negri de soare îţi dau senzaţia că fac parte din mafia locală. De fapt, nu sînt decît exponenţii acelui middle class portughez pe care i-am mai întîlnit şi la mall, scotocind prin coşurile cu haine la reduceri de la H&M. Unul dintre ei se aşază la o masă, îşi comandă o cafea şi contemplă plaja pe care probabil că n-a mai călcat de multă vreme, căci ar fi mult prea complicat să-şi descheie şireturile de la pantofi şi să-şi scoată şosetele. După mai bine de o jumătate de oră, apare şi ea. Acelaşi look de fată care stă la un birou, însă fără ochelari de soare. Se aşază la masă fără să-i adreseze lui nici un cuvînt şi studiază meniul. Îşi comandă, în sfîrşit, o cafea. Încep să-şi vorbească abia cînd trebuie să ia decizii în privinţa mîncării. În rest, mai sînt doar pensionari, probabil locatarii apartamentelor însorite de pe faleză care stau întinşi în şezlonguri, cu ochii închişi şi au ceva în comun cu moluştele ce lîncezesc pe farfuriile de pe masă.
Însă timpul siestei pe malul oceanului trece mult mai repede şi descoperi dintr-odată că sandalele pe care le-ai lăsat la loc sigur pe plajă deja înoată în apă.
La ţară
Am locuit într-un soi de comuna Voluntari a lor, la graniţa dintre Porto şi Matosinhos. "Aici sîntem la ţară" - mi-a spus unul dintre noii mei prieteni portughezi. Am stat la "Residencial Qasar", o combinaţie rezonabilă ca preţuri între hotel şi pensiune, unde micul dejun era invariabil chiflă, şuncă, brînză. Taximetriştii nu prea ştiau pe unde vine, pînă cînd ne-am prins că trebuie să le dăm ca reper Stadionul Progresul. În mai puţin de opt zile am ajuns să cunoaştem toate magazinele şi cîrciumile din jur. Cele mai multe prăvălii vindeau fructe şi legume. Pe un colţ era un magazin de pîine de unde se aprovizionau toţi locuitorii zonei. În afară de chiflele, se pare foarte populare, mai aveau şi tarte sau torturi şi un soi de brioşe cu salam, probabil gustarea şantieristului portughez. Toate cofetăriile erau în acelaşi timp şi cafenele unde se serveau, la cele trei mese scoase în stradă, şi băuturi alcoolice. Mi-au amintit de cofetăriile de la noi, de prin anii '90. Magazinele erau nişte buticuri cu de toate, în general haine şi flecuşteţe importate din China, cu vitrine cu aspect de debara şi cu firme prăfuite. Un supermarket, o croitorie, cîteva bodegi ieftine, în faţa cărora mai puteai vedea cîte un beţiv aşezat pe bordură, şi o bancă completau peisajul consumerist al cartierului.
În cîteva seri am mîncat la cel mai bun restaurant din zonă, de fapt un local familial. În prima sală unde era un televizor se strîngeau bărbaţii la meci. Cînd a jucat FC Porto a fost hărmălaie mare. Mai retraşi erau doar cîţiva puştani, cu laptop-uri pe masă, căci majoritatea localurilor au wireless. În a doua sală se putea mînca în linişte. Meniul era mereu acelaşi: raţă cu brînză la cuptor, orez cu fructe de mare şi porc cu cartofi. Fata de la bar nu ne-a recomandat porcul, însă cînd unul dintre noi a îndrăznit să-l comande, s-a dovedit a fi cea mai bună alegere. O masă cu tot cu băutură, sangria sau vinul casei, ambele acceptabile, costa în jur de 4 euro. Înăuntru nu se putea fuma, din cauza legii împotriva fumatului în spaţii publice care intrase în vigoare la 1 ianuarie 2008. În schimb, în spatele restaurantului era o mică terasă care semăna cu un şopron, cu scaune şi mese din tablă şi cu acoperiş tot de tablă pe care se fugăreau pisicile. Un colţ al terasei era ocupat de un uriaş steag portughez. Într-o seară, un tînăr şi-a serbat aici ziua de naştere. Cred că era vorba de un majorat, căci au fost invitaţi şi oameni mai în vîrstă. Tinerii au cîntat "Happy Birthday to You!" în portugheză, după care un bătrîn le-a ţinut timp de jumătate de oră un discurs pe terasă, în care probabil că le-a dat lecţii de viaţă. Toţi l-au ascultat fără să-l întrerupă şi fără să se plictisească. La un moment dat, în prima sală, FC Porto a marcat un gol. La masă ne-a servit însăşi patrona, o mătuşă ridată, scundă, negricioasă şi îmbrăcată într-o rochie de stambă. În timp ce ne punea în faţă mîncarea, îngîna un cîntec uşor de ţinut minte şi un pic trist, ca la un capăt de drum.