Eternitate

"Vrei să-mi vezi tatuajele?", mă întreabă. Spun da. Îşi ridică bluza, iar eu mă apropii. Îmi explică ce are pe fiecare umăr, ce are pe piept, şi ce are pe spate. Pe unul din umeri, are semnul eternităţii.

Vreme tristă. Vreme întunecată. Vânt.

La ce să-ţi raportezi viaţa?

Eşec amarnic, regret. Zădărnicia fiecărei acţiuni. Sunt, trăiesc, respir... dar nimic. Mă priveşte furios, în timp ce-mi aşează în faţă pulpe prăjite.
"Ce-ţi pasă?"

Trânteşte cuţitul pe masă şi iese. Plâng. Lacrimile-mi înmoaie rimelul de pe gene şi mi-l adună în ochi. Ochii mă ustură.

Un pui fierbe-n oală.

M-am plictisit. Vreau să fac ceva nou. Să mă apuc de gătit. Sau de croit. Ori să-mi tund părul.

Aş vrea să mă schimb, aş vrea să devin altfel. Emoţionant, dar în acelaşi timp absurd, neloial faţă de prezent, idiot, stupid, ridicol.
"E ceva de râs?". Dau din umeri.

Iar el se apucă să vorbească, şi vorbeşte, iar eu nu ascult. Mereu are tendinţa să plece, dar se reîntoarce. La urma urmei e casa lui, îmi zice. Aud un ton într-o ureche, îi spun. Crezi că e semn de ceva? Crezi că mâine o să plouă, ori crezi că lumea se duce de râpă?
"Nu te gândi la asta acum", zice. "Vino cu mine, şi găsim noi o soluţie."

Găsim o soluţie să salvăm lumea?

Mă plimbă prin oraş şi tot nu-i destul de departe. Vorbeşte despre un loc fabulos, în care nimeni n-a mai fost vreodată. Mă duce acolo şi dincolo şi tot nu-i mulţumit. Mă dor picioarele, îi zic, şi mă urcă într-un tren. Nu înţeleg ce are de gând cu mine. Cu toate opririle astea, cu toate plecările astea, nu pot să fac nimic. Nu au legătură cu mine. Stau pe un scaun în tren, nervoasă, lacomă, agitată. Dacă mi-am dorit vreodată ceva?

Copacii. Ciori zburând.
"Mi-am dorit linişte."

Protestează, era o întrebare concretă, trebuia să numesc un lucru ceva pe care el să-l poată obţine şi furniza. Este specialist în asta. Îmi poate oferi orice-mi doresc. Doar să fie palpabil şi disponibil pe continentul pe care locuim. Şi să nu-i cer un animal, căci nu suportă animalele. E alergic la blană, salivă, ori miros.

Îi spun deodată:
"Eu m-am născut vara, tu te-ai născut iarna. Cu asta am rezumat toate diferenţele dintre noi. Mă simt aşa: un zid de sticlă. Eu te văd pe tine, tu mă vezi pe mine. Dar e ciudat. E ca şi cum eu ţi-aş vedea viaţa în linie dreaptă întinsă în spatele tău, iar tu nu ai vedea-o pe-a mea deloc. Eziţi, eu ezit. Suntem amândoi nesiguri de mine. Avem în definitiv ceva în comun."

Se uită la mine debusolat. N-a înţeles un cuvânt.
"Ştii de ce mi-am tatuat semnul eternităţii pe umăr?"
"Cum aş putea să ştiu eu aşa ceva?"
"Pentru că din momentul în care m-am născut am ştiut că nu voi muri niciodată."
"E ridicol", i-am spus.

Apoi am scos revolverul şi-am apăsat pe trăgaci.