Marcus

"Te-am dezamăgit vreodată?"

Tace.

"Oh...", face într-un final. Lasă să-i cadă linguriţa în cutia de îngheţată şi o împinge din faţa ei. Îl priveşte fix. "E greu de spus".

Mai ia o mică pauză, pe care o simte necesară. "Nu e aşa uşor de explicat. În termeni de dezamăgit sau trădat sau... în fine. Chiar vrei să avem discuţia asta?!"

"Te-am dezamăgit vreodată?", repetă bărbatul.

Ea râde. Îşi ridică braţele, îşi înfăşoară părul în jurul degetului arătător de la mâna dreaptă, apoi îşi retrage degetul brusc, lăsând părul să se desfacă într-o ploaie de păr peste umeri. Ochii îi sclipesc îndrăzneţi, dar zâmbetul îi este timid.

"Ştii, sunt lucruri. Adică există lucruri. Habar n-am cum să explic. Poate că nu mă pricep la vorbe."
"Încearcă totuşi."

Se întoarce spre el şi rosteşte abrupt, de parcă şi-ar fi smuls ceva din propriul corp: "Când te privesc îmi amintesc de el. E ceva automat, involuntar."
"Lena, am pierdut acel copil cu secole în urmă!", îi şopteşte prudent, dojenitor.
"Serios?!"

Nu ştie dacă e ironică sau încearcă să contabilizeze timpul în unităţi de măsură normale, iar asta îl reduce la tăcere. O aşteaptă să se decidă care. Privirea ei îi spune ce dracu-i greşit cu tine?

Memoria femeilor funcţionează complet anormal, îşi spune privind-o. Uneori trăiesc în trecut de parcă s-ar fi întâmplat astăzi. Nu trăiesc în timpul real, ci în timpul emoţional. La ele istoria se rescrie răsturnată cronologic.

Dar ea continuă:
"Uneori mi-aş dori să fiu departe. Să nu existe nimic care să-mi amintească de el. Mai ales tu."

Bărbatul rămâne în picioare, cu ţigara aprinsă consumându-se singură între degetele mâinii pliate în şold.

"Ştii", continuă Lena, "...când te-am întâlnit pe tine, viaţa mea s-a schimbat. Când ai rămas lângă mine şi m-ai ajutat să nu mai beau. M-ai ajutat să mă gândesc pe mine până la capăt. Am descoperit atunci persoana care mi-aş dori să fiu. Am considerat că lângă tine îmi pot pune planul în aplicare. Că tu o să mă susţii, că n-o să laşi niciodată să mi se întâmple ceva rău."

Bărbatul priveşte pe geam, pare să n-o mai asculte, dar în fapt, este doar auz. Încordat, ştiind ce-o să se petreacă. Ce este pe cale să i se întâmple. Iar el aşteaptă să i se întâmple. Vocea ei se aprinde în bucătăria mică asemeni unui chibrit cu viaţă limitată. Când se stinge, el suferă.

"Mi-ai zis atunci: nu-i nimic, fii puternică, facem altul! Ba, nu, ai mai zis ceva: aşa e viaţa. Cum ai putut să spui aşa ceva? Am purtat copilul ăla în mine. I-am vorbit zilnic, şi când îi vorbeam, aveam senzaţia că mişcă. Îi pusesem şi un nume, deşi oficial tratativele noastre erau încă deschise. Vrei să ştii cum îl chema pe copilul nostru?! Îl chema Marcus. Când a venit asistenta şi ne-a anunţat, m-am gândit la miliarde de lucruri într-o singură milisecundă. În afară de aşa e viaţa. Sau că îl pot înlocui cu următorul copil pe care-l voi concepe. Da, în afară de asta. Asta a fost partea ce ţi-a fost sortită ţie s-o gândeşti, singurul lucru care ţi-a trecut prin cap să-l gândeşti."

Soţia mea ţine o cronică paralelă a propriei mele vieţi, continuă bărbatul să gândească, cu privirea fixată dincolo de geamul murdar al ferestrei. O cronică neoficială. Care se abate de la versiunea acceptată. N-a ştiut că viaţa lui se poate citi şi aşa. Se simte de parcă tot ce era important a rămas printre rânduri, în spaţiile albe. Cel puţin aşa dă de înţeles Lena. Lucrurile acestea despre ei au aerul unei vieţi din care el n-a făcut parte. Îi devine clar că Lena şi el şi-au separat drumurile de mult, cu foarte multă vreme în urmă, în momentul în care au pierdut copilul, şi că au dus în tot acest răstimp vieţi cu totul diferite. În două lumi paralele, care din când în când s-au intersectat în mod mecanic.
"De aceea, te las acum să pleci, Tim", îl anunţă. "Du-te."

Îşi răsuceşte faţa spre ea.
"Nu e nevoie să-mi explici nimic, înţeleg şi singură. Du-te şi fă ceea ce-ţi doreşti să faci. Te surprinde? Am descoperit biletele de avion cu o săptămână în urmă, când căutam la tine în haină cheile de la maşină, şi de atunci te privesc cum te faci de râs şi cum minţi. E un spectacol absolut penibil."

Tim simte nevoia urgentă să iasă din cameră. Nu mai poate respira în prezenţa ei.
Iese pe uşă, iese pe următoarea uşă, apoi pe încă o uşă, iar ultima uşă e şi ea deschisă. Toate aceste uşi se închid în urma lui.

Vrea să uite.
Să o uite pe ea, cea care refuză să uite.