Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bătălia pentru poezie: New York, New Orleans, Baton Rouge


Ruxandra Cesereanu

05.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aprilie 2009 avea să prilejuiască pentru mine o frumoasă bătălie pentru poezie în America, alături de co-pilotul Andrei Codrescu, celălalt autor al Submarinului iertat, cartea noastră experimentală, poem-roman sau roman-poem sau cine ştie ce altceva, publicată de Editura Brumar în 2007, în limba română, şi apărută în limba engleză la Black Widow Press, în America, în traducerea co-pilotului.

Am ajuns la New York în 13 aprilie 2009, când la Biblioteca Publică din NYC Andrei avea să participe la un talk-show alături de un alt scriitor, Henry Alford (îmbrăcat într-un halat ostentativ!), şi de entertainer-ul Paul Holdengraber, secondaţi de inspirata artistă plastică Flash Rosenberg (ornată cu vreo douăzeci de carioce atârnate la gât, carioce topindu-se în timp pe bluza-cearceaf a artistei!) şi de tricksterul Rada Dada (îmbrăcat în bermude şi cu tunică acoperită de false medalii militare), colindând prin sală cu un cap împăiat de gâscă, pe care şi eu ajung, la un moment dat, să îl ţin în palmă. A fost un performance de succes, cu chiote, râsete, ironii, hâtroşenii etc, unde miezul a fost legat de noua carte a lui Andrei, PostHuman Dada Guide!



(Ruxandra Cesereanu în Times Square, New York)


(New York-ul văzut de Andrei Codrescu de pe Empire State Building, New York)
A doua zi, 14 aprilie 2009, colind cu Andrei prin câteva din locurile cheie ale metropolei: Times Square, Empire State Bulding, dar mai ales Chelsea Hotel (omfalos al boemei de altădată, unde au locuit Dylan Thomas, Arthur Miller, Thomas Wolfe, dar şi faimosul basist Sid Vicious -de la Sex Pistols-, Leonard Cohen, Jim Morrison etc.). La Chelsea Hotel avem şansa să dăm nas în nas cu cea mai veche rezidentă: Bettina, locuitoare de o jumătate de secol în locul cu pricina, ea însăşi artistă plastică. Admirăm pereţii înţesaţi de picturi ai hotelului preschimbat aproape în muzeu de artă. Seara aveam lectură la Institutul Cultural din New York, păstoriţi fiind de Corina Şuteu (garantul şi managerul nostru în metropolă, toată aventura poetică de faţă fiind gestionată de ICR Bucureşti), prezentaţi de ludicul Călin-Andrei Mihăilescu venit din Canada, şi secondaţi de traducătorul Adam J. Sorkin. Începem concis cu antologia mea, Crusader-Woman, ca să ne putem întinde la taclale cu Forgiven Submarine. Citim din prima parte a cărţii şi feed-back-ul din sală vine imediat: întrebări despre stilul psihedelic, despre cum am scris la patru mâini, despre tehnici şi negocieri între cei doi autori. Andrei Şerban se află şi el în sală (îl bat la cap să pună la Cluj un spectacol cu Furtuna lui Shakespeare!).



(Chelsea Hotel - spaţiu al boemei newyorkeze în perioada beatnică)


(Bettina, rezidenta-veterană la Chelsea Hotel)


(pictură în faţa apartamentului unde a locuit Sid Vicious, Chelsea Hotel)


(Andrei Codrescu şi expoziţia de picturi de la Chelsea Hotel)


(lectură din Submarinul ietat / Forgiven Submarine la Romanian Cultural Institute, New York )
15 aprilie 2009 este ziua de colindat prin locurile beatnice din New York, în East Village, Andrei fiindu-mi stalker. Ajungem, însă, şi prin locuri îndeajuns de ciudate, care nu sunt legate neapărat de căutarea noastră: de pildă, parcul unde a jucat şah Marcel Duchamp, vreme de douăzeci de ani, după ce a renunţat la suprarealism. Sau Caffé Reggio (pitorească şi cu un samovar uriaş) unde obişnuia să stea Joseph Brodski (m-am dus ţanc la masa lui Brodski, fără să ştiu că este locul lui!).



(Ruxandra Cesereanu, East Village - vechiul cartier al boemei newyorkeze în anii '60 ai secolului trecut)


(Cafeneaua lui Joseph Brodski din New York)
Am adăstat la răspântia unde Ted Berrigan (celebrul poet şi magistrul recunoscut al lui Andrei Codrescu) stătea rezemat de stâlp şi ţinea prelegeri despre poezie. Andrei îmi vorbeşte cu tandreţe şi fascinaţie despre el ca despre un Socrate hippiot. În apropiere se află şi micul bar unde Leon Troţki servea un soi de colţunaşi americani cu smântână şi sos de mere (drept care gustăm şi noi, just for fun). Ajungem şi la casa unde au locuit Ted Berrigan şi Alice Notley (cea mai profundă poetă americană actuală, în opinia lui Andrei) şi unde discipolii soseau la patru dimineaţa cu o pâine şi unt de arahide, ca să fie ceva de îmbucat în casa poeţilor săraci, dar iluminaţi şi mentori pentru ucenicii lor.

Apoi ajungem şi la casa unde a locuit Allen Ginsberg. Trecem pe lângă sala de concerte unde au cântat prima dată la New York câţiva uriaşi: Hendrix, Morrison, Velvet Underground. Primesc cadou, dintr-un magazin la faţa locului, CD-uri cu recitative din Ginsberg, Lenny Bruce, Kerouac, Burroughs, Gary Snyder, Lucien Carr, Ferlinghetti, Anne Waldman, Peter Orlovsky, Patti Smith, Kenneth Patchen, Charles Bukowski. Apoi ajungem la biserica St. Mark's, unde vom citi şi noi seara şi unde Andrei profeţea că vom fi vegheaţi de duhurile atâtor poeţi celebri care au citit acolo. Mai rătăcim prin librării, apoi revenim la St. Mark's pentru lectură: aici am citit altceva din Submarinul iertat, anume polemica dintre pianistă şi beatnik, cu succes; în sală erau vreo patruzeci de boemi şi nu numai, care s-au amuzat şi ne-au secondat cu tot soiul de comentarii în surdină. Cum citeam, însă, într-o biserică, nu ne-am putut lungi la taclale, aşa că după lectură şi autografe, ne-am mutat la barul de peste drum, numit Telefonul, ca să socializăm. Venise să ne vadă la St. Mark's şi poetul Alan Britt, cald şi patriarhal. După lectură, un cititor numit Adam a venit la noi şi ne-a spus că a halucinat până dimineaţa citind Forgiven Submarine!



(St. Mark's, New York, spaţiul predilect de lectură al poeţilor beatnici)


(New Orleans)


(New Orleans)
În 16 aprilie 2009 zburăm cu avionul spre New Orleans şi încă de sus văd cum peisajul de orizontalizează şi înverzeşte: mlaştini, copaci în băltoace, ochiuri de apă şi mătasea broaştei, aer umed, epic, fierbinţos, de poveşti de rostit prin baruri. Aer mediteranean sau chiar african, de fapt, şi vag miros de nămol. Dave Brinks, poetul postsuprarealist şi patron de la Gold Mine Saloon, unde vom citi seara, trimite generos după noi o limuzină cu tot dischisul. La hotel, în cameră, m-aşteaptă flori mov de câmp şi delicatese trimise de Brinks, molipsitor cu entuziasmul lui. Sunt încântată de camera mea: patul este în stilul copilăriei bunicilor mei, uriaş, înalt, şi cu vreo şapte perne. Locuiesc la Maison Dupuy, în vechiul Cartier Francez. Ce schimbare decisivă faţă de New York! Aici totul este povestelnic, lenevos, tandru: un dolce far niente îmbietor la scris. Ca la Veneţia. Dar e o Veneţie creolă, voodoo. Până şi aerul miroase a poveşti.

Andrei mă plimbă ca un băştinaş aristocrat prin oraş: străzile din Cartierul Francez, trăsurile, balcoanele cu dantelărie metalică şi flori puhoi, vilele coloniale, grădinile interioare, verdeaţa. Odaia şeherezadică a lui Andrei se află într-o casă tipică din Cartierul Francez: aici a scris Mesia şi Wakefield. Îl bat la cap să nu renunţe niciodată la locul acesta, fiindcă e magic. Apoi rătăcim iar: pieţele oraşului - într-una din ele se găseşte locul cu halou unde a predicat papa Ioan Paul II; şi tot prin apropiere a zăcut o vreme, expus, un proto-submarin! Apoi trecem fugitiv printr-o librărie unde a locuit o vreme Faulkner; ajungem şi la librăria minunată a lui Joe Phillips, editorul nostru (care trăieşte atât la Boston, cât şi la New Orleans), cu lemnărie veche, cărţi câte pofteşti, vechi şi noi, canapele bătrâneşti, poze şi desene de epocă. Semnăm aici cele o sută de exemplare din ediţia cartonată a Submarinului iertat (care se vor vinde pentru gurmeţi la preţul de 75 de dolari! - oare chiar există colecţionari în acest sens?).

Cărţi, cărţi, dar şi rochii, doar femeie sunt! Aşa că ochii mei scotocesc prin vitrine după rochii destul de năucitoare. Ba chiar probez o rochie roşie pentru care fac pasiune spontană: din păcate rochia îmi este prea strâmtă; poate o să găsesc un număr potrivit mie la un magazin uptown. Ce-ar mai fi de spus? New Orleans miroase a el însuşi şi de-abia apoi a oamenii care îl locuiesc. Aud jazzul peste tot, îmi intră prin pori, văd, aud şi iar văd. Sinestezia este aici regină.

Seara, la Gold Mine Saloon, se strâng vreo treizeci de împătimiţi într-ale poeziei. Barul e mare şi pitoresc. Dave Brinks ne face o primire învăluitoare şi triumfală, parcă propovăduieşte rostul poeziei în lume. Vorbeşte ca un suprarealist somnambul, deşi are pe cap o pălărie de cowboy. Hotărâm cu Andrei să citim şi aici fragmentele de polemică din Submarinul iertat şi bine facem. Să fie o bătălie pentru poezie. Lumea are poftă de spectacol, de teatru poetic, aşa că vom proceda în consecinţă. Andrei citeşte apăsat, ca un histrion şugubăţ în părţile satirice ale poemului nostru, ca un trickster voios. Eu sunt ceva mai gravă, deşi jucăuşă. Partiturile noastre sunt chiar ale pianistei şi ale beatnikului: ea mai degrabă labirintică în rostire, el mai degrabă exact şi ironic. Interpretăm ca doi actori profesionişti, iar publicul reacţionează ca atare. Andrei este celebrat imediat, dar şi eu îmi am susţinătorii mei. E limpede că polemica noastră i-a făcut pe cei care ne ascultă să opteze pentru una sau alta dintre cele două viziuni poetice. Iar acest lucru e teribil: să vezi cum poezia poate fi opţiune hotărâtoare în viaţă, cum ea încă mai poate despărţi apele. Sunt mulţi oameni tineri în bar, care ne ascultă. Şi bătrâni. Unii ne ascultă tăcuţi şi ghemuiţi pe dinăuntru, alţii comentează, rezonează, mormăie, bolborosesc. Şi toată lumea drinkăluieşte în ritmul poeziei noastre. La urma urmei, submarinul nostru este în chip normal acvatic! Lichid şi lichefiat. Auditoriul râde, chicoteşte sau, dimpotrivă, ascultă adâncit, cu faţa sprijinită în pumni. Este exact ceea ce am dorit: poezia poate radicaliza o viaţă de om, îi poate arăta calea, regal spus. După lectura noastră (care a fost high, aşa mi s-a precizat), la microfon se perindă, ca într-un jam session, poeţi de toate vârstele, tineri mai cu seamă. Dar ceilalţi îi ascultă acum doar într-o doară, fiindcă ei fac parte din aerul oraşului. Radicalizarea doar noi trei, Andrei, eu şi submarinul am comis-o. Este ciudat că poezia mai poate avea un sens tare în acest blestemat şi derizoriu de mileniu trei!



(Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu, lectură din "Forgiven Submarine"
în barul Gold Mine Saloon, New Orleans
)


(Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu, lectură din "Forgiven Submarine" în barul Gold Mine Saloon, New Orleans)


(Ruxandra Cesereanu, lectură de poezie în Gold Mine Saloon, New Orleans)
Plecăm de la Gold Mine Sallon la barul Molly, unde faimosul patron de odinioară, Monaughan, se găseşte sub formă de cenuşă într-o urnă pe bar. Suntem însoţiţi de un prieten din tinereţe al lui Andrei, fost beatnic şi el, Jimmy Nolan, fan al romanului Papillon. Vorbesc cu el în spaniolă (just for pleasure), îmi povesteşte despre cântăreaţa Marianne Faithfull (şi el, şi Andrei sunt fani ai cântăreţei). Sunt frântă de oboseală, aşa că îi las pe amicii mei cu micuţa irlandeză Katie. Şi mă azvârl în patul uriaş (ca al bunicilor) ca să dorm măcar câteva ore.

În 17 aprilie 2009 am străbătut oraşul vechi dintr-o parte într-alta: străzile sunt pline de turişti la festivalul Cartierului Francez. Jazz cu duiumul, fete la ofertă deschisă, băutură, flirt (pe Bourbon street). În Jackson Square, mâncare preparată după reţete creole şi din nou muzică. O luăm spre fluviul Mississippi care curge deasupra New Orleans-ului la vreo douăzeci şi cinci de metri, maroniu, clăbucit şi terifiant ca un zeu oricând mânios. Andrei mă poartă să o omagiem pe fecioara din Orleans, Ioana d'Arc, a cărei statuie este plasată la graniţa dintre zona franceză şi cea englezească. Apoi ajungem şi la punctul zero, de unde s-a născut şi a crescut oraşul. Povestea este atât de încâlcită istoric (cu Napoleon care a vândut pe nimic aceste pământuri) încât nu o mai spun aici. Pe malul Mississippiului, jazz şi muzică country în draci, lumea consimte cu frenezie la carpe diem. De la tarabe aleg măşti cu pene utilizabile la carnavalul oraşului şi păpuşi voodoo. Apoi mergem la Insectarium (sau muzeul de goange, cum îl numeşte hâtru Andrei): fluturi, omizi, gândaci, furnici, greieri, diaporame uriaşe, un spectacol captivant. La micul restaurant al muzeului gust şi fac pasiune culinară pentru greieri prăjiţi (deşi gust şi viermi în salsa ori cu chilli). Nu mă mai pot opri din ronţăit greieri, spre amuzamentul altor turişti şi al bucătăresei. Sunt delicioşi! Ce-i drept, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că sunt (că aş putea fi) o mâncătoare de goange. De la Insectarium o luăm spre bulevardul principal al zonei engleze a oraşului, care aduce puţin a Miami. Luăm un taxi cu un şofer bişniţar şi mergem în fugă la un magazin de unde îmi cumpăr rochia roşie perfectă pe care o zărisem în vechiul Cartier Francez şi care îmi fusese prea strâmtă. Satisfacţie absolută!

Apoi ne grăbim spre librăria lui Joe Phillips, editorul nostru, unde poetul Dave Brinks ne va lua la întrebări pentru vreo trei reviste americăneşti. Dave nu pune întrebări obişnuite, ci chestiuni grave, vii, despre vise, frumuseţe, căutare etc. Fiindcă este el însuşi un căutător, un scormonitor. Apoi ne plimbăm pe malului Mississippiului. Andrei îmi arată pe partea celalaltă a fluviului locul unde s-a sălăşluit o vreme William Burroughs. Pe lângă fluviu trec tramvaiele roşcovane pe care le ştiu, teoretic vorbind, din teatrul lui Tennessee Williams. Vapoare cu roţi uriaşe ca pe vremea lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn twainizează pe fluviu: Mark Twain a fost un creator de anvergură al pitorescului mlaştinilor din Louisiana. New Orleans este un turn Babel creolizat şi poate chiar un nou spaţiu alexandrin adaptat la împrejurări.

Culturile se intersectează, iar dispoziţia pentru viaţă este pe de o parte simplă şi naturală, pe de altă parte sofisticată. Le propun lui Andrei şi Dave un posibil festival despre povestiri şi povestitori de tipul 1001 de nopţi, iar ei rezonează. Căci, fie că-i vorbă de şagă sau nu, pitorescul New Orleans-ului ţine de epicitatea în avalanşă lentă: este un oraş profund narativ, conţinător de poveşti care aşteaptă să fie spuse şi scrise. E un soi de Persie creolizată, în care povestirile pot fi rostite de orice individ, inclusiv de vagabondul de la colţul străzii. O nouă şi mică Persie în care fluviul este şi el un conţinător narativ.

Apoi urmează jazzul, mâncarea variată şi corporalitatea deplină. Pe malul fluviului panoramăm sonor trupele de jazz şi country. Fac pasiune pentru Walter Wolfman Washington, poreclit Jimmi Hendrix al New Orleans-ului. Wolfman cântă ca un lup, ba chiar îşi foloseşte limba la corzile chitării, asemenea lui Hendrix odinioară. Doar că, după mine, e mai bun decât Hendrix. Ascultăm cu nemiluita muzica lui Wolfman (mai ales blues-urile) şi corpul nostru devine mişcător: este imposibil să nu te mişti legănat, fiindcă muzica e demenţială şi profesionist perfomată. Am avut noroc, fiindcă Wolfman cântă rar la liber, de obicei cântă în cluburi selecte în marile oraşe americane ori în străinătate.



("Jimi Hendrix al New Orleans-ului" alias Walter Wolfman Washington,
cel mai spectaculos jazzman din zonă
)
După ce ne-am ghiftuit cu Wolfman, ne îndreptăm spre Bourbon street, deşi Andrei nu are poftă. Detestă strada aceasta imundă şi interlopă, ultramediatizată. Spectacolul trivialităţii din baruri mie mi se pare, însă, o mostră de viaţă care ar putea fi prelucrată epic. Corporalitate expusă şi mişcătoare la maximum, alcool, vomă, transpiraţie, pofte, muzică mimetică şi smucită (anti-jazz), karaoke, miros de urină. Până la urmă renunţ la voyeurismul meu de trei parale şi ne retragem într-un bar paşnic, solitar, unde povestim despre tot felul: Dada, Tristan Tzara, Maestrul şi Margarita, Istoria literaturii române încropită de N. Manolescu, ratare şi împlinire, poezie, plictis etc.

În 18 aprilie 2009 dimineaţa lenevim şi povestim despre casinouri şi adicţia jucătorilor, apoi Andrei îmi dă să răsfoiesc albume ale beatnicilor. La prânz ne culege Dewitt, asistentul lui Andrei în Baton Rouge, ca să ne poarte cu maşina vreo sută de kilometri. Străbatem mlaştina şi de la un punct îmi manifest dorinţa de a vedea aligatori (Andrei îmi povestise că se îndrăgostise cândva de un aligator care avea ochi omeneşti; avea ochi de căprioară, am bănuit eu). Întrebăm la benzinărie, ni se răspunde într-o limbă ciudată din care inclusiv cei doi însoţitori ai mei nu pricep decât câteva cuvinte. Şi o luăm pe drumul indicat. Louisiana e plină de ferme solitare, case coloniale, vegetaţie de junglă, egrete puhoi. Aligatorii stau pe fundul mlaştinii, dar nu ni se arată. De altfel, e şi greu să îi recunoşti, fiindcă seamănă leit cu butucii de lemn plutitori în apă. Oricum, rătăcim multişor până să ajungem la locurile unde se sălăşluiesc. Străbatem peisajul în felii destul de ample, spre deliciul meu. Chiar dacă nu am văzut aligatori, esenţial este că ei există aici, chiar şi nevăzuţi. La New Orleans fusesem agresată vizual de capetele tăiate ale aligatorilor (de toate mărimile) mumifiate sau uscate ori împăiate şi folosite ca un soi de amulete voodoo pentru turiştii amatori. Mi-au tihnit, însă, fermele din lemn şi peisajul verzui, jungloid, umed, cunoscut mie din rătăcirile eroilor lui Twain.



(jungla din Louisiana)


(jungla din Louisiana)
În Baton Rouge, la uriaşa librărie Barnes and Noble avem cincisprezece cititori care vor autografe, nu mai mult de atât. Dar, vorba lui Andrei, e OK: afară plouă, e sâmbătă seara etc. Aici primesc cadou un CD cu Lucinda Williams şi muzica ei country de pe Mississippi (la Cluj o voi asculta în neştire!). Apoi ne amuzăm în trei, Andrei, Dewitt (care este un trickster nativ, american atipic şi un mic Saussure, fiindcă are un sens grozav al limbii cu toate nuanţele ei virtual ludice; e un postdadaist) şi eu: căutăm un restaurant care nu mai există, până când optăm pentru un local franţuzesc şi povestim despre tot felul, îmbiindu-ne cu fructe de mare şi cocteiluri. Locuiesc la un hotel elegant al Universităţii, iar peisajul e tihnit şi paradisiac: un lac binecuvântat, veveriţe, broaşte ţestoase, mierle, potârnichi, rândunici, sticleţi. Louisiana parcă-i o zonă de dincolo de lume. Anti-America sau Non-America. Faţă de forfotitorul şi erectilul New York, New Orleans şi Baton Rouge sunt nişte moluşte voluptuoase, fermecătoare. New Yorkul este impozant prin altitudine şi viteză crescătoare, Louisiana este exact opusul: aici orizontalitatea este cea benefică şi creatoare.

19 aprilie 2009. Astăzi este Ziua Pământului în Baton Rouge, aşa că ne ciocnim iar de o fiestă. Mai întâi caut şi aici Mississippiul, apoi o luăm printre mulţimi şi ascultăm muzică country şi cajun. Mâncăm de-ale băştinaşilor: pui la ţepuşă, tomate verzi prăjite, aligator pe băţ. Sună plăcut limba cajun. Dăm o raită şi pe la Universitate, Andrei îmi arată sediul revistei Exquisite Corpse şi biroul lui. Frescele de la Universitate sunt cam proletcultiste, dar au scuza că sunt vechi de câteva zeci de ani. După-amiază avem lectura din Submarinul iertat la Universitate, unde o cunosc pe Laura Mullen, urmaşa lui Andrei la departamentul de engleză, dar cunosc şi alţi poeţi tineri, Vincent, Benjamin (care arată ca un hibrid între Che Guevara şi Allen Ginsberg!), Sam (acesta din urmă este un ciudat care vrea să se specializeze în limbi moarte şi să trăiască mai apoi într-un conac în spaţiul rustic).



(lectura din Forgiven Submarine la Universitatea din Baton Rouge)
Lectura noastră este bine primită şi comentată, fiindcă citim atât din prima parte (relativ psihedelică), cât şi din polemică. Lectura din Forgiven Submarine e însoţită de icnete, aplauze, chicote, auditoriul nostru ţine să-şi manifeste făţiş şi direct reacţiile, ceea ce e sănătos. Lumea nu are morgă aici, din fericire. Laura Mullen îmi dă apoi ghes să citesc şi din Crusader-Woman, o fac, iar publicul reacţionează cald. Apoi Andrei îşi lansează al său PostHuman Dada Guide, care face deja furori în America, şi citeşte, la rându-i, poeme. Laura Mullen şi un alt coleg îi fac portrete literare pitoreşti şi pline de umor, complet lipsite de aer didactic şi fad. Întrucât este vorba şi despre o fiestă în cinstea lui Andrei care, după douăzeci şi cinci de ani de profesorat la Universitatea din Baton Rouge, se retrage în munţi, la ferma lui din Arkansas (are şi două peşteri acolo), ca să scrie şi să scape de urbanitate.

Seara mergem într-un bar studenţesc unde povestesc cu Vincent şi Ben despre delirionism. Vincent îmi cere să-i explic mai limpede ideea de memorie fetală, pre-natală. Discutăm o grămadă şi despre muzica psihedelică, apoi le pomenesc despre atelierul de scriere creatoare pe care îl fac la Cluj. Îi întreb pe Vincent şi Benjamin dacă mai cred într-un sens tare al poeziei şi amândoi sunt evazivi. Ei cred în poetul care scrie pentru public şi nu în cel care scrie pentru sine. Apoi la Andrei acasă (îl pun să-şi traducă pe loc versuri din Femeia neagră a unui culcuş de hoţi, care cuprinde poeme scrise în româneşte acum patruzeci de ani, astfel încât tinerii lui prieteni băştinaşi să vadă stilul de poezie al lui Andrei înainte de americanizarea lui) şi polemizăm, chicotim, discutăm cumplit despre poezie sau despre orice altceva. Apoi, la somn.

În 20 aprilie 2009 iau avionul spre casă. Şi asta a fost. O bătălie în toată regula pentru şi întru poezie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer