Cartea neliniştirii

Lansarea cărţii Cartea neliniştirii va avea loc marţi, 5 mai 2009, ora 16.00, în Sala Oglinzilor din sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei nr. 115. La eveniment va fi prezent scriitorul portughez António Lobo Antunes.

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX.

Născut în 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporânea, Athena), dar în timpul vieţii, în afară de acestea, i-au apărut semnate cu numele propriu doar câteva volume: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), O Banqueiro Anarquista (1922), English Poems I-II şi English Poems III (1922), Messagem (1934).

La moartea scriitorului s-a găsit însă un cufăr cu 27.543 de texte rămase în manuscris. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată cu diverse heteronime, cărora Pessoa le-a creat personalităţi şi biografii distincte. Printre cele mai cunoscute se numără Alberto Caeiro - poetul naturii, Ricardo Reis - epicureicul, Álvaro de Campos - modernistul şi, probabil cel mai faimos, Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit scrierea Cărţii neliniştirii (Livro do Desassossego, prima ediţie - 1982).


"Cine este Fernando Pessoa?", se întreba la un moment dat Octavio Paz, adeverind încă o dată că opera unuia dintre cei mai importanţi, prolifici şi proteiformi autori ai secolului XX, "investigatorul solemn al lucrurilor futile", declină personalităţile virtuale care coexistă în sine şi ies la lumină graţie scriiturii ce atribuie fiecăruia o realitate fictivă.

Scrisă între 1913 şi 1935 sub formă de panseuri, maxime, aforisme, Cartea neliniştirii, pseudo-jurnalul pessoan, este o cronică a deziluziei şi a supremei deriziuni izvorâte din convingerea că viaţa e lipsită de noimă, iar arta nu-i conferă nici un sens.


"Bernardo Soares priveşte lumea fremătând. El nu pretinde să descifreze realul. Se foloseşte de privire doar ca să-i dea emoţii, căci lumea lui e făcută din emoţii, iar el îşi propune să schimbe lumea emoţiilor. Bernardo Soares vrea să-i atribuie lumii opace care îl înconjoară emoţia pe care o simte în interioritatea lui." (Antonio Tabucchi)

159.

De două ori în adolescenţa mea, pe care o simt acum atât de îndepărtată şi care, fiindcă o simt aşa, îmi pare ceva pur şi simplu citit, o relatare intimă făcută de cineva, am avut parte de durerea umilinţei de a iubi. De la înălţimea zilei de astăzi, aruncând o privire în urmă spre acel trecut despre care nu mai ştiu de era îndepărtat sau recent, cred că a fost bine că am avut parte de această experienţă a deziluziei atât de devreme.

Nu s-a întâmplat nimic, în afara celor îndurate de mine. În aspectul exterior al subiectului intim, legiuni întregi de fiinţe umane au trecut prin aceleaşi torturi. Însă /.../

Eu am avut prea devreme, prin dubla experienţă simultană a sensibilităţii şi inteligenţei, convingerea că viaţa imaginaţiei, oricât de morbidă ar putea ea să pară, este totuşi cea mai convenabilă pentru temperamente ca al meu. Ficţiunile elaborate (ulterior) de imaginaţia mea pot fi obositoare, însă niciodată dureroase sau umilitoare. E imposibil ca o iubită imposibilă să arate un surâs fals, tandreţe nesinceră sau să aibă mângâieri calculate. Astfel de iubite nu ne părăsesc niciodată şi nu ne lipsesc în nici un fel.

Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase - când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui.

A te simţi o fiinţă superioară, dar a te vedea tratat de Destin mai rău decât dacă ai fi un infirm - cine ar putea să se laude că e om într-o astfel de situaţie?

Dacă într-o zi voi reuşi să ajung la o forţă de expresie atât de puternică, încât să pot concentra în mine toată arta, aş compune o apoteoză a somnului. N-am cunoscut plăcere mai mare, în toată viaţa mea, decât aceea de a dormi. Liniştirea integrală a vieţii şi sufletului, îndepărtarea completă a tot ceea ce reprezintă lume şi fiinţe, noaptea lipsită de orice amintiri sau iluzii, faptul de a nu avea nici trecut, nici viitor, /.../


160.

Toată ziua, în toată dezolarea ei de cohorte de nori umezi şi imponderabili, am urmărit ştirile care anunţau izbucnirea unei revoluţii. Ştirile de acest fel, adevărate sau false, îmi provoacă întotdeauna o jenă specială, amestec de dezgust şi greaţă fizică. Mi se face rău la inteligenţă când cineva îşi imaginează că ar putea modifica ceva agitându-se. Violenţa, de orice fel, a fost întotdeauna pentru mine o formă de rătăcire a prostiei omeneşti. Iar apoi, toţi revoluţionarii sunt stupizi, aşa cum, în mai mică măsură, fiindcă-s mai puţin jenanţi, sunt şi toţi reformatorii.

Revoluţionar sau reformator - eroarea este aceeaşi. Neputincios să domine şi să corecteze propria lui atitudine în faţa vieţii, care înseamnă totul, sau felul lui de a fi, care este aproape totul, omul caută să scape încercând să-i schimbe pe alţii şi lumea exterioară. Toţi revoluţionarii şi toţi reformatorii sunt doar nişte evadaţi. A combate înseamnă a fi incapabil de a se combate pe sine. A reforma înseamnă a nu putea să te corectezi.

Omul dotat cu o sensibilitate adecvată şi cu o gândire fără ocoli şuri, dacă este preocupat de răul şi nedreptatea din lume, încearcă, fireşte, să le corecteze mai întâi pe cele care se manifestă mai îndeaproape; cele aflate în el însuşi. Este ceea ce poate constitui un ţel pentru toată durata vieţii.

Pentru noi, totul se află în concepţia noastră despre lume; a modifica această concepţie despre lume înseamnă deci a modifica ceea ce lumea înseamnă pentru noi, altfel spus a modifica însăşi lumea, fiindcă în opinia noastră lumea nu va fi niciodată altceva decât ceea ce reprezintă ea pentru noi. Acel ton just şi intim care ne îngăduie să scriem o pagină curgătoare şi reuşită, acea adevărată reformă prin care îi redăm viaţă sensibilităţii noastre moarte reprezintă adevărul, adevărul nostru, unicul adevăr. Toate celelalte care există în plus nu sunt decât peisaj, rame de tablou menite să pună în valoare senzaţiile noastre, chenare în care se înrămează gândurile noastre. E valabil fie că este vorba despre peisaje colorate cu lucruri şi fiinţe - câmpuri, case, afişe, costume -, fie despre peisajele incolore ale sufletelor monotone, care urcă uneori la suprafaţă, împinse de vechi cuvinte, de gesturi uzate, sau care plonjează alteori în adâncul prostiei fundamentale a expresiei umane.

Revoluţii? Schimbări? Ceea ce mi-aş dori cu adevărat, în cea mai intimă parte a sufletului, e numai să se împrăştie aceşti nori atoni care săpunesc cu cenuşiul lor şters bolta cerului; şi aş vrea doar să văd cum cerul albastru începe să străbată printre ei, adevăr care este sigur şi limpede fiindcă nu e nimic şi nu cere nimic.


161.

Nimic nu mă dezgustă mai mult decât cuvintele moralei sociale. Bunăoară cuvântul "datorie" mi se pare dezagreabil ca un intrus. Iar termenii "datorie civică", "solidaritate", "umanitarism" şi alţii din respectiva stirpe îmi produc aceeaşi repulsie ca nişte gunoaie aruncate în cap de sus de la o fereastră. Mă simt jignit fie şi numai la gândul, venit cuiva din întâmplare, că asemenea expresii ar putea să mă privească şi că eu aş putea să le găsesc nu doar o valoare, dar şi un minim înţeles.

Am zărit adineauri, în vitrina unui magazin de jucării, câteva obiecte care sugerează exact înţelesul unor asemenea expresii. Am văzut etalate, pe nişte imitaţii de farfurii, nişte imitaţii de alimente pentru masa unor păpuşi. La ce bun i s-ar oferi omului care există aşa cum este, senzual, egoist, vanitos, împrietenit cu unii fiindcă au darul vorbirii, duşmănindu-i pe alţii fiindcă au darul vieţii, jocul de-a păpuşile din cuvinte fără noimă şi goale?

Guvernele se bazează pe două principii: a reprima şi a înşela. Problema, cu aceste cuvinte sunătoare, este că nu reuşesc nici să reprime, nici să înşele. Ele ajung mai mult sau mai puţin să te ameţească, dar asta-i altă treabă.

Dacă detest pe cineva, ei bine, detest reformatorul. Un reformator, adică un om care observă relele superficiale ale lumii şi îşi propune să le vindece, agravându-le însă prin aceasta pe cele fundamentale. Medicul încearcă să facă dintr-un trup bolnav un trup sănătos; însă noi nu ştim ce anume este sănătos şi ce este bolnav în viaţa socială.

Nu mă pot împiedica să nu consider umanitatea altceva decât una dintre cele mai recente şcoli de pictură figurativă după Natură. Eu nu fac diferenţa, în mod fundamental, între un om şi un arbore; şi, neîndoielnic, preferinţa mea se opreşte asupra aceluia care produce un mai interesant efect decorativ şi care interesează în mai mare măsură ochii mei gânditori. Dacă mă interesează mai mult arborele, atunci sufăr mai profund văzând arborele tăiat decât omul murind. Există unele asfinţituri de soare mai dureroase pentru mine decât moartea unui copil. Eu sunt în toate cel care nu simte, pe care-l faci să simtă.

Mi-e aproape ciudă pe mine văzând că întârzii să compun asemenea jumătăţi de cugetări la ora la care de la marginile înserării urcă alene, colorându-se, o uşoară briză. Şi nu atât colorându-se, fiindcă nu ea se colorează, ci aerul în care ea pluteşte incertă; dar, cum am impresia că însăşi briza se colorează, tocmai asta afirm, pentru că am nevoie să spun ceea ce este părelnic, dat fiind faptul că despre mine e vorba.


162.

Tot ceea ce ni se întâmplă neplăcut în viaţă - situaţii ridicole în care ne aflăm, gesturi neinspirate pe care le facem, momente de lapsus care dovedesc absenţa tot atâtor virtuţi - trebuie considerat drept simplu accident exterior, incapabil să afecteze substanţa sufletului nostru. Să le tratăm ca pe nişte dureri de dinţi, ca pe nişte bătături ale vieţii, care ne incomodează, însă rămân exterioare, chiar dacă ne aparţin, şi care nu privesc în orice caz decât existenţa noastră organică, elementele vitale din noi.

Când ajungem la o astfel de atitudine care este, într-un fel diferit, şi atitudinea misticilor, ne simţim apăraţi nu numai de lume, dar şi de noi înşine, căci izbândim nu numai peste ceea ce este exterior în noi, dar şi peste ceea ce este contrariul nostru şi ne e duşman. Iată de ce şi Horaţiu vorbeşte despre omul drept, capabil să rămână neclintit chiar şi atunci când împrejurul lui s-ar prăbuşi întreaga lume. Chiar dacă imaginea este absurdă, sensul ei este just.

Chiar dacă în jurul nostru s-ar prăbuşi tot ceea ce simulăm că am fi, întrucât coexistăm, trebuie să rămânem neclintiţi, nu fiindcă am fi drepţi, ci fiindcă suntem noi înşine, iar a fi tu însuţi înseamnă a nu avea nimic comun cu lucrurile exterioare care se prăbuşesc, chiar dacă se prăbuşesc peste ceea ce noi suntem pentru ele. Pentru cei mai buni dintre noi, viaţa trebuie să fie un vis care refuză confruntările.


163.

Experienţa directă e subterfugiul sau ascunzătoarea pentru acei oameni care sunt lipsiţi de imaginaţie. Citind relatări despre riscurile pe care le-a înfruntat vânătorul de tigri am avut parte de toate riscurile care meritau să fie înfruntate, în afară de riscul de a risca, pe care atât de puţin merita să-l încerci, şi care a trecut.

Oamenii de acţiune sunt sclavii involuntari ai oamenilor care cugetă. Lucrurile n-au valoare decât prin interpretarea care li se dă. Vedem că unii creează anumite lucruri pentru ca alţii, transmutându-le în semnificaţie, să le dea viaţă. A povesti înseamnă a crea, căci a trăi înseamnă doar a fi trăit.


164.

Inacţiunea consolează orice. A nu reacţiona ne dă totul. Imaginarul e totul, cu condiţia să nu tindă spre acţiune. Nimeni nu poate fi regele lumii decât în somn. Şi fiecare dintre noi, dacă într-adevăr se cunoaşte, vrea să fie regele lumii.

A nu exista, continuând totuşi să meditezi, înseamnă a avea tronul. A nu cere, continuând totuşi să râvneşti, înseamnă a avea coroana. Le păstrăm pe cele la care am renunţat, fiindcă le păstrăm, visând la ele, intacte, la lumina soarelui care nu există sau a lunii care nu poate exista.


165.

Tot ceea ce nu e spirit al meu nu constituie pentru mine, oricât aş vrea eu să n-o ştiu, decât decor şi podoabă. Chiar dacă pot recunoaşte prin intermediul gândirii că un om este o fiinţă vie ca mine, omul a avut dintotdeauna pentru acea parte din mine care, fiind involuntară, e cea mai autentică, mai puţină importanţă decât un arbore, în cazul în care arborele era mai frumos. Iată de ce am perceput întotdeauna mişcările umane - marile tragedii colective ale istoriei sau consecinţele lor - ca pe nişte frize colorate, lipsite însă de sufletele personajelor care le traversează. Nu m-a impresionat niciodată o tragedie care putea avea loc în China. Ea e pentru mine un decor îndepărtat, chiar dacă din sânge şi ciumă.

Îmi aduc aminte, cu o tristeţe ironică, de o manifestaţie muncitorească, pornită nu-mi dau seama cu câtă sinceritate (fiindcă îmi vine întotdeauna greu să admit elementul sinceritate în mişcările colective, dat fiind faptul că numai individul, şi doar atunci când e singur cu sine însuşi, poate să simtă cu adevărat). Era o adunătură compactă şi dezordonată de fiinţe stupide şi agitate, care treceau strigând tot felul de lozinci prin faţa indiferenţei mele de om străin de toate acestea. M-a cuprins deodată greaţa. Şi nici nu erau murdari de tot. Cei care suferă cu adevărat nu fac plebe, nu alcătuiesc grupuri. Cineva care suferă, suferă singur.

Ce ansamblu jalnic! Ce lipsă de umanitate şi durere! Erau reali, deci neverosimili. Nimeni nu ar putea schiţa din această situaţie un cadru de roman, un scenariu descriptiv. Se scurgeau ca gunoaiele într-un râu, în râul vieţii. M-a luat somnul văzându-i, un somn suprem şi greţos.


166.

Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască. Pisica se întinde la soare şi adoarme. Omul se întinde în viaţă, în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea. Nici unul, nici altul nu scapă de legea fatală de a fi cum este. Nici unul, nici altul nu se eliberează de greutatea de a fi. Cei mai valoroşi dintre oameni iubesc gloria, însă nu ca pe o imortalitate care le-ar aparţine, ci ca pe un soi de imortalitate abstractă, la care probabil că ei nici nu participă.

Consideraţiile de acest fel, destul de frecvente în ceea ce mă priveşte, mă îndeamnă să am o admiraţie subită pentru oameni pe care în mod instinctiv îi detest. Mă refer la mistici şi la asceţi - la anahoreţii tuturor Tibeturilor, la Simionii Stâlpnici ai tuturor stâlpilor. Ei încearcă într-adevăr, chiar dacă în mod absurd, să se elibereze de condiţia animalică. Ei vor cu adevărat, chiar dacă prin nebunie, să nege legea vieţii, expunându-se la soare în aşteptarea morţii, fără să se gândească la ea. Ei sunt căutătorii, chiar dacă rămân înţepeniţi în vârful unui stâlp; tot ei sunt cei care doresc intens, chiar dacă ascunşi în adâncul unei chilii întunecate; ei vor ceea ce nu cunosc, chiar în condiţia de martir la care sunt supuşi şi cu rănile de care au parte.

Iar noi, toţi ceilalţi, care trăim animalic, chiar dacă mai mult sau mai puţin complex, traversăm scena ca nişte figuranţi muţi, mulţumindu-ne cu solemnitatea vanitoasă a ceremoniei. Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi - misticii orei fatale şi ai sacrificiului - cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.

Tot vorbind despre ei, devin şi eu ca ei, aproape un mistic, dar n-aş fi capabil să trec dincolo de stadiul acestor cuvinte scrise sub influenţa unei înclinaţii ocazionale. Eu rămân pentru totdeauna unul din Rua dos Douradores, ca şi întreaga umanitate de altfel. Rămân, fie în versuri, fie în proză, un funcţionar comercial. Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt. Rămân mereu, sub marele baldachin albastru al cerului mut, pajul unui rit neînţeles, înveşmântat cu viaţa, în timp ce oficiez acest rit executând, fără să le pricep rostul, anumite gesturi şi anumiţi paşi, anumite ocoluri şi reverenţe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia (sau va lua sfârşit rolul meu la această serbare) şi voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel şi fel de bunătăţi; întinse, pe mese, în uriaşele cuhnii, să zicem, din fundul grădinii.