Sexul cireşilor

Jeanette Winterson
Sexul cireşilor
Editura Humanitas Fiction, 2009
Traducere din limba engleză de Ana Chiriţoiu.



*****

Intro

*****

---

Mă numesc Jordan. Iată primul lucru pe care l-am văzut.

Era noapte, cam douăsprezece fără un sfert, iar cerul era împărţit în două: o jumătate înnorată, cealaltă senină. Norii zăboveau deasupra pădurii, nu-i despărţea nimic de vârfurile copacilor. Acolo unde cerul era senin, deasupra râului şi a câmpurilor proaspăt arate, luna, aproape plină, strălucea din mijlocul unei aureole galbene şi se oglindea în cotul pe care-l făcea râul. Pe câmpul de pe celălalt mal dormeau nişte vite, nemişcate, siluete negricioase pe povârnişul dealului. O lumină, sclipind dinspre singura casă aflată în împrejurimi, părea făclia de veghe de la castelul unui uriaş. Era flancată de copaci înalţi. Un cal tropăia dezlegat prin curte, iar piatra răsuna sub copitele lui.

Atunci a venit ceaţa. A venit ceaţa dinspre râu, în fuioare subţiri, ca fantomele într-un cimitir, prinzând puteri precum duhul din lampă. A acoperit întâi pipirigul, apoi trunchiurile copacilor, apoi răspântiile şi răscrucile. Vârfurile copacilor străpungeau ceaţa, formând insule suspendate în calea păsărilor. Vitele erau, toate, înecate în ceaţă, iar lumina de veghe, precum un far pe mare, tot apărea şi dispărea, dispărea şi apărea, tăind aerul ca o sabie de lumină.

Ceaţa şi-a croit drum spre mine, iar cerul, care fusese senin, s-a acoperit de nori. Frigul era tăios, părul îmi era umed şi nici manşon nu aveam. Am încercat să găsesc poteca, dar n-am găsit decât iepuri de câmp cu ochii ficşi, încremeniţi în mijlocul câmpiei, ca nişte stane de piatră. Am început să merg cu mâinile întinse-n faţă, precum cei care au somnul tulburat, şi astfel am desluşit cu degetele, pentru prima dată, trăsăturile chipului meu, aflat dinaintea mea.

Orice călătorie ascunde în contururile ei o altă călătorie: cărarea pe care nu ai mers, ungherul pe care l-ai uitat. Acestea sunt călătoriile pe care vreau să le consemnez. Nu cele pe care le-am făcut, ci acelea pe care aş fi putut să le fac sau în care poate am fost, dar într-un alt spaţiu şi timp. V-aş putea spune adevărul pe care îl găsiţi în însemnări, hărţi şi jurnale de bord. Aş putea reda fidel tot ce-am văzut şi am auzit şi astfel v-aş oferi o carte de călătorii. Pe care aţi putea s-o citiţi, urmărindu-mi drumurile cu degetul pe hartă, punând steguleţe roşii în dreptul locurilor prin care-am trecut.

La greci, pentru viaţa ascunsă era nevoie de cerneală invizibilă. Ei scriau o scrisoare obişnuită, iar printre rânduri plasau o alta, scrisă cu lapte. Documentul părea perfect nevinovat, până când cineva care se pricepea presăra peste el pudră de cărbune. Nu mai conta ce fusese scrisoarea aceea; conta viaţa care ieşea la lumină, nedescoperită... până acum.

Am descoperit că viaţa mea era scrisă cu cerneală invizibilă, că era înghesuită printre întâmplări şi-şi lua zborul fără mine, precum Cele Douăsprezece Domniţe Dansatoare care o zbugheau de la fereastră în fiecare noapte şi se întorceau acasă în fiecare dimineaţă, cu rochiile zdrenţuite şi condurii tociţi, fără să-şi mai amintească nimic.

M-am hotărât să stau de veghe, precum un părinte gelos, încercând să mă surprind în timp ce dispăream pe câte-o uşă abia dibuită în perete. Ştiam că asta însemna adulter, că ceea ce iubeam eu nu era acasă. Mă descotoroseam de mine însumi şi treceam prin lume ca o umbră. Cu cât mă feream mai mult de mine, cu atât mă obseda mai tare gândul descoperirii. Uneori, când eram însoţit, se întâmpla ca cineva să pocnească din degete în faţa mea şi să mă întrebe: "Unde eşti?" Multă vreme nici n-avusesem habar de ea, dar, treptat, am început să găsesc dovezi ale celeilalte vieţi şi, treptat, ea mi-a apărut în faţa ochilor.

"Ţine minte stânca din care ai fost cioplit şi ţărâna gropii din care ai fost săpat." Mama a gravat aceste cuvinte pe un medalion pe care mi l-a pus la gât, în ziua când m-a găsit în mâlul de la marginea râului. Eram înfăşurat într-un sac putred, dintr-acelea în care se îneacă puii de pisică, dar aveam capul sprijinit de mal, la suprafaţa apei. Am auzit nişte câini alergând spre mine, apa vuind, iar un chip rotund ca luna plină, cu părul despletit, s-a ivit deasupra mea. M-a scos din mâl şi m-a luat între sânii ei, cu sfârcurile bombate ca nişte nuci. M-a luat acasă şi m-a crescut, împreună cu cei cincizeci de câini, dăruindu-mi compania ei şi doar a ei.

Am avut un nume, dar l-am uitat. Mi se spune Femeia cu Câini şi e de-ajuns. Eu îl strig Jordan şi e de-ajuns. Nu are nici un alt nume, nici înainte, nici după acesta. Cum era să-i spun, dacă l-am pescuit din Tamisa cea împuţită? Nu-i poţi pune unui copil numele Tamisa, şi nici Nil, chiar dacă seamănă cu Moise. Dar am vrut să-i pun un nume de râu, un nume care să nu fie îngrădit, aşa cum nici apele nu pot fi îngrădite. Când o femeie naşte, i se rupe apa şi din ea se scurge un copil, care apoi e liber. Mi-ar fi plăcut să se scurgă şi din trupul meu un copil, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat şi nu există nici un bărbat pe măsura mea.

Când era mic, Jordan stătea pe trupul meu aşa cum stă musca pe o grămadă de bălegar. Şi l-am hrănit aşa cum grămada de bălegar hrăneşte musca, iar când şi-a făcut plinul, m-a părăsit. Jordan... Ar fi trebuit să-i dau numele unei ape stătătoare, al unui lac, şi astfel aş fi putut să-l păstrez, dar i-am dat numele unui râu, iar odată cu fluxul a plutit şi el departe de mine.

Când avea trei ani, l-am dus să vadă o curiozitate; aici am greşit. Se zvonise că un oarecare Thomas Johnson făcuse rost de un fruct comestibil nemaivăzut în Anglia. Acest Johnson, acum mort de douăzeci de ani, era botanist de felul lui, deşi aş spune că era ceva mai mult de-atât. Dacă vreunei femei i se părea că e prea rotunjoară şi nu mai dădea scurgerea din fiecare lună, la Johnson se ducea, însoţită numai de un felinar. Iar când se întorcea de-acolo, subţire şi surâzătoare, zicea că-i dăduse Vâsc sau Iarba-mâţei sau aşa ceva, dar eu cred că-l sorbea din ea ca să-l ofere Diavolului.

Cu toate astea, fiindcă era pe timpul zilei şi părea că se va strânge o mulţime de oameni, cum doar la luptele de câini cu urşi se-ntâmplă, l-am luat pe Jordan, împreună cu o ceată de dulăi, şi ne-am croit drum printre mocofani şi păcătoşi până ce-am ajuns în faţă, unde se afla Johnson, care încerca să stoarcă bani de pe urma curioşilor. L-am ridicat pe Jordan şi i-am spus lui Johnson că, dacă n-avea de gând să dea la o parte pânza ca să vedem minunea, o să-i îndes mutra între ţâţe cu atâta aplomb, de-o să-şi dorească să nu fi fost alăptat vreodată, în aşa hal o să-l strâng.

El a început să dea din colţ în colţ şi s-a întins după un borcan colorat din spatele lui, la înălţimea capului, aşa că m-am gândit, doar n-o să-l las să dea drumul vreunui duh cu limba despicată şi cu boaşele ca nişte pietre preţioase, aşa că l-am apucat şi am început să-l îndes în rochia mea. Cât ai clipi, s-a pornit să tuşească şi să lăcrimeze, fiindcă nu-mi mai dădusem jos rochia aia de cinci ani.
- Deci, am zis eu, ţinându-l de ceafă ca pe-o nevăstuică, unde-i minunea?
- Doamne fereşte, îngăduiţi o clipă, să-mi iau sărurile aromate, doamnă scumpă! Dar eu nici nu voiam s-aud; am smuls pânza cu mâna mea şi vă jur că ce-am aflat acolo semăna, nici mai mult, nici mai puţin, cu ruşinea unui oriental. Era galbenă şi cadaverică şi lungă.
- E o banană, doamnă dragă, a spus şarlatanul.
- Banană? Ce mama naibii e aia banană?
- În Rai nu creştea aşa ceva, am spus eu.
- Ba creştea, doamna mea, face el, înfoiat ca o năpârcă veninoasă. Acest fruct provine de pe Insula Bermuda, care e mai aproape de Rai decât o s-ajungi dumneata vreodată!

L-a ridicat deasupra capului, iar oamenii, văzându-l pentru prima dată, au început să vocifereze şi să-şi dea coate, vrând să afle cine era sărmanul netot ajuns într-o asemenea sărăcie, încât să-şi vândă bărbăţia.
- Ori e vopsit, ori e bolnav, am spus eu, fiindcă din câte ştiu o asemenea culoare nu există.

Johnson a răcnit cât a putut, ca să acopere larma...
- ASTA NU E SCULA VREUNUI NEFERICIT! E FRUCTUL UNUI COPAC. SE DECOJEŞTE ŞI SE MĂNÂNCĂ.

La auzul acestor cuvinte, i-a lovit pe toţi greaţa. Nici o femeie cinstită nu-şi putea duce aia la gură, iar pentru un bărbat ar fi fost un gest de canibal. Doar nu de-aia ne-am dus atâţia ani la biserică şi ne-am spălat cu sângele lui Isus, ca să ne mâncăm acum între noi, cum fac păgânii! Am tras de zgardă ca să-l iau pe Jordan de-acolo, dar am rămas cu zgarda în mână. M-am lăsat pe ciuci, în mijlocul încrengăturii de picioare goale şi ciorapi rupţi şi catarame de pantofi bărbăteşti, ici şi colo. Dispăruse.

Băiatul meu dispăruse. Am scos un muget înfiorător, ca o vită, şi-aş fi mugit până-n Ziua de Apoi, dacă nu m-ar fi luat un păcătos de ureche şi nu m-ar fi făcut să mă uit sub masa diavolească a lui Johnson.

L-am văzut pe Jordan. Nemişcat, ca o stană de piatră. Avea braţele ridicate spre banana de deasupra capului lui Johnson. Mi-am coborât capul lângă al lui, am privit încotro privea el şi am văzut ape albastre şi adânci, care scăldau un ţărm palid, şi copaci cu ramuri care gemeau de verdeaţă, şi păsări în culori dumnezeieşti, şi un bătrân cu o pânză petrecută peste mijloc.

Atunci a fost prima oară când Jordan a plecat pe mare.


Londra e un loc împuţit, plin de molimi şi de stricăciune. Aş vrea să-l iau pe Jordan şi să trăim la ţară, dar trebuie să stăm pe lângă Hyde Park, ca să-mi pot înscrie câinii la curse şi la lupte. În fiecare sâmbătă, mă întorc acasă plină de bale şi muşcată până la os, dar cu bani în buzunar şi nemaiavând nevoie decât de un trup care să-mi ţină de urât.

Vecina mea, care e atât de neagră şi de cheală, încât a fost confundată, şi încă de două ori, cu o spată de vită pusă la sărat şi învelită în muslin, se dă drept vrăjitoare oriunde s-ar duce. Nimeni nu-i cunoaşte vârsta; ce vârstă pot să aibă o bucată de piele ca o minge, care serveşte drept cap, şi o grămadă ciudată de zdrenţe, ce trece drept trup? Nici eu, nici altcineva nu i-am văzut vreodată picioarele pe sub fuste, aşa că nu se ştie cu ce merge. Mâinile ei, care mereu gesticulează şi se contorsionează, arată ca maimuţele zbârcite pe care le târăsc după ei flaşnetarii. Ea nu prea se mişcă, dar mâinile nu-i stau locului o clipă, îi scarpină capul şi burta şi se reped s-apuce mâncarea şi să i-o vâre în gură. Nici eu nu sunt omul care să umble cu cuţitul şi cu lingura, dar ştiu să mănânc în societate. Ştiu să-mi folosesc pâinea ca pe-o farfurie şi să-mi iau câte-o bucată de friptură, fără să mi-o răstorn pe toată în poală. Dar, când te uiţi la bărbia ei, nu-i nevoie să fii vrăjitoare ca să ghiceşti ce-a mâncat în ultimele trei săptămâni. Când l-am găsit pe Jordan, atât de plin de noroi, c-aş fi putut să-l pun la copt ca pe-o prăjiturică, ea m-a ajutat să-l spăl ca să-i aflu sexul. Pe când eu încercam să-i înmoi crusta de nămol cu un burete cu apă fierbinte, ea i-o râcâia insistent cu unghiile şi-l pigulea ca pe un câine care a fost la vânătoare.
- O să te facă să suferi, a zis ea, fericită să afle un neajuns în imediata ei apropiere. O să te facă să-l iubeşti şi apoi o să te facă să suferi.

Apoi s-a oprit puţin şi şi-a apropiat urechea de pieptul micuţ, iar bătăile inimii lui au umplut încăperea.
- O să fie multe care-o să tânjească după inima lui, dar n-o s-o aibă. O s-o aibă una singură, iar aceleia n-o să-i trebuiască.

Apoi băbăciunea aproape că s-a înecat de moarte cu propriul cotcodăcit şi a trebuit să-i ard câteva pe spinare, pân-a vărsat nişte flegmă şi mi-a mulţumit pentru efort. Drept să spun, i-aş fi putut rupe şira spinării ca pe un os de peşte. Poate că, dac-aş fi făcut-o, alta ne-ar fi fost soarta, căci soarta atârnă de fiece clipă şi în fiece clipă poate fi schimbată. Trebuia s-o fi omorât şi să ne fi găsit o altă poveste.

S-a strecurat afară, în beznă, iar eu am urmat-o. Atunci m-am făcut invizibilă. Eu, care încap pe uşă doar în dungă, mă pot topi în noapte la fel de uşor precum fiinţele subţiratice care cântă în corul bisericii.

Cântatul este pasiunea mea, dar nu în biserică, fiindcă popa a zis că garguiele trebuie să rămână afară, nu să ia loc în strane. Aşa că eu cânt înăuntrul meu, ca într-un munte de carne, iar vocea îmi e la fel de subţire precum sunetul fluierului, vocea mea fără grăsime. Când eu cânt, câinii stau cuminţi, iar oamenii care trec prin preajmă în timpul nopţii încetează cu trăncăneala şi nemulţumirile şi se gândesc la alte vremuri, când erau fericiţi.

Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n-am ajuns niciodată acolo.

Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să-l descriu?