Vechiul oraş imperial

Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 1899. În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo. A debutat în 1925, şi doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Izu no odoriko (Dansatoarea din Izu, Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 şi-a câştigat definitiv notorietatea cu romanul Yukiguni (Ţara zăpezilor).

Este primul scriitor japonez care primeşte Premiul Nobel, motivaţia juriului fiind "măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez". S-a sinucis în aprilie 1972, la doi ani după moartea prietenului său, scriitorul Yukio Mishima.

Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Meijin (Maestrul de go, 1954 - Humanitas Fiction, 2007), Sembazuru (1952, O mie de cocori - Humanitas, 2000), Yama no oto (1954, Vuietul muntelui - Humanitas, 2000) şi Utsukushisa to kanashimi to (1964, Frumuseţe şi întristare - Humanitas, 2000).

Koto (Vechiul oraş imperial, 1962) este considerat capodopera lui Yasunari Kawabata, o frescă impresionantă a legendarei capitale nipone, fiind unul dintre cele trei romane menţionate de juriu când i s-a decernat Premiul Nobel.

Ne aflăm în Japonia de după cel de-al doilea război mondial. Oraşul Kyōto îşi trăieşte ultimele zile de splendoare, iar locuitorii săi asistă la metamorfoza lentă, dar imuabilă, a vechilor obiceiuri. Pe acest fundal două surori gemene se regăsesc pe neaşteptate, iar universul fiecăreia suferă transformări fundamentale. Noile sentimente ce le însoţesc maturizarea silită sunt iubirea şi solidaritatea, dar şi teama şi confuzia, mai ales atunci când tandreţea apărută între surori este dublată de naşterea primilor fiori ai iubirii. O poveste a două destine complementare, dar brutal despărţite, ce reuneşte rafinamentul stampelor japoneze cu misterul specific mitologiei nipone.

Chieko este fiica unui ţesător de chimonouri tradiţionale din vechiul Kyōto. Dotată cu o sensibilitate exacerbată şi un simţ artistic deosebit, aceasta observă cum transformările de mentalitate ce afectează viaţa oraşului se reflectă în universul lăuntric al tatălui său. Pe fundalul frământărilor existente deja în sânul familiei, Chieko îşi trăieşte propriile drame: copil abandonat şi înfiat în circumstanţe nedesluşite, ea este îndrăgostită de Shin'ichi, în vreme ce tatăl său plănuieşte să o căsătorească cu altcineva. Ordinea lumii lui Chieko este însă definitiv bulversată când îşi întâlneşte pe neaşteptate sora geamănă, pe Naeko, şi află secretul familiei sale adevărate. Din ciocnirea celor două destine se naşte dorinţa de a cultiva relaţia privilegiată rezervată surorilor, dar şi un adânc sentiment de vinovăţie care le va urmări pe cele două gemene până la final. Cadrul poveştii îl constituie fabulosul Kyōto, unde voluptăţile spiritului, reflectate în sărbătorile fastuoase, le întâlnesc pe cele ale trupului, cultivate în misterioasele cartiere ale plăcerilor locuite de gheişe.

Vechiul oraş imperial, capodopera lui Yasunari Kawabata, a fost ecranizat în 1963 de Noboru Nakamura şi în 1980 de Kon Ichikawa.

Vechiul oraş imperial reuneşte toate trăsăturile esenţiale ale scriiturii lui Yasunari Kawabata: simţul estetic exacerbat, preocuparea pentru impactul dintre vechi şi nou, melancolia atotstăpânitoare şi un fir narativ ce aminteşte de o pictură Zen, unde ceea ce lipseşte din imagine este la fel de important precum ceea ce este reprezentat. (Publishers Weekly)

În obişnuitul său stil criptic, Yasunari Kawabata se dovedeşte în acest roman un adevărat maestru al tensiunii şi pasiunii. Nu sunt mulţi scriitorii care pot sugera imagini atât de complexe în atât de puţine cuvinte. (San Francisco Chronicle)

Vechiul oraş imperial este romanul emblematic al lui Kawabata. Servind drept cadru al cărţii, vechea capitală este ea însăşi un personaj, cu templele sale, pinii negri şi lespezile albe, arta ceaiului, dansul şi muzica tradiţionale, dar mai ales sărbătorile străvechi ce conferă ritmul vieţii de zi cu zi a oamenilor... Romanul trebuie citit printre rânduri, căci detaliile, tăcerile şi privirile sunt cele care ordonează de fapt istoria. (Lire)

"A, au înflorit şi anul ăsta", şi-a spus Chieko, întâmpinând gingăşia primăverii, pe când descoperea că pe trunchiul bătrânului arţar răsăriseră iar viorelele.

Arţarul lor era într-adevăr neobişnuit de mare pentru un copac crescut în grădina strâmtă a unei case de oraş. Trunchiul său era mai gros decât talia lui Chieko, dar, de fapt, nici nu putea fi vorba de o comparaţie între scoarţa aspră şi scorojită de vreme a bătrânului trunchi acoperit de muşchi verzui şi trupul tânăr, plin de prospeţime şi delicat al lui Chieko.

Prin dreptul mijlocului lui Chieko, trunchiul arţarului se răsucea uşor la dreapta, şi puţin mai sus de creştetul ei se îndoia şi mai tare. De acolo se despărţea în mai multe crengi stufoase care se întindeau deasupra întregii grădini. Vârfurile crengilor mai lungi atârnau puţin în jos, împovărate de propria lor greutate.

Ceva mai jos de locul unde se îndoia mai mult, în trunchi erau două mici scorburi, şi în fiecare din ele răsăreau şi înfloreau viorele în fiecare primăvară. De când se ştia Chieko, aceste două tufe mici de viorele erau acolo, pe trunchi.

Între cele două tufe, viorelele de sus şi cele de jos, era o distanţă cam de un picior. Cu trecerea vremii, obişnuindu-se cu prezenţa lor, Chieko se întreba uneori: "Oare viorelele de sus şi cele de jos se întâlnesc vreodată? Ştiu ele oare unele de existenţa celorlalte? Dar, de fapt cuvintele «a se întâlni» şi «a şti» au vreun sens în cazul viorelelor?" În fiecare primăvară făceau cel mult cinci flori. Şi, cu toate astea, să înmugurească şi să înflorească în acele scorburi înghesuite de copac era ceva! Chieko le privea din hol sau îşi plimba privirea de jos, de la rădăcina copacului, în sus, spre ele, şi se întâmpla ca uneori să fie impresionată de "viaţa" viorelelor de pe copac, iar alteori să fie pătrunsă până în adâncul sufletului de un sentiment de singurătate.

"S-au născut într-un loc atât de neprielnic şi totuşi continuă să trăiască aici..." Printre clienţii care veneau la magazinul familiei lui Chieko erau şi unii care admirau splendoarea bătrânului arţar. Însă aproape nici unul nu observase că pe trunchiul lui înfloriseră viorele. Nodurile, ce dau mărturie de vechimea şi puterea copacului, precum şi muşchiul verzui acoperindu-i aproape în întregime trunchiul, îl făceau să pară şi mai maiestuos şi nobil.

Plăpândele viorele care se adăposteau în trunchiul său treceau cu atât mai mult neobservate.

Fluturii însă ştiau de ele. Când Chieko a zărit florile, un roi de fluturi mici şi albi care zburau prin grădină, aproape de pământ, a venit dansând de la rădăcina arţarului până în preajma viorelelor. Alăturându-se mugurilor mici, tineri şi roşietici ai arţarului care stăteau să plesnească, dansul acelor fluturi albi era proaspăt şi strălucitor. Iar frunzele şi florile celor două tufe mici de viorele păreau că se reflectă vag în culoarea verde-crud a muşchiului de pe trunchiul arţarului.

Era o zi blândă şi domoală de primăvară învăluită parcă într-o ceaţă fină. Chieko, aşezată pe verandă, a rămas cu privirea la viorelele de pe trunchi, chiar şi după ce roiul de fluturi s-a îndepărtat dansând.
"Aţi reuşit să înfloriţi într-un astfel de loc şi anul acesta. Vă aşteptam, mi-a fost dor de voi!" a îngânat Chieko.

Cam sub locul unde creşteau viorelele, la rădăcina arţarului, se înălţa un vechi felinar de grădină din piatră, toro [1]. Pe piedestalul lui era sculptată o siluetă stând în picioare. Tatăl său îi spusese cândva că acea sculptură îl reprezintă pe Christos.
- Nu e Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La templul zeului Tenjin [2] din Kitano [3] am văzut o sculptură mare, aproape la fel cu asta.
- Nu, acesta este Christos, a zis tatăl scurt. Nu vezi că nu are Pruncul în braţe?
- A, ai dreptate... a încuviinţat Chieko. Printre strămoşii noştri au fost şi creştini? a întrebat ea apoi.
- A, nu. Felinarul a fost adus aici ori de grădinar, ori de pietrar. Nu e un felinar chiar atât de neobişnuit. Acest felinar creştin era probabil lucrat demult, pe vremea când creştinismul fusese interzis [4].

Pentru că era făcută din piatră de calitate proastă, grosolană, moale şi sfărâmicioasă şi fusese bătută de ploi şi vânturi timp de câteva sute de ani, statuetei sculptate nu i se mai distingeau clar decât contururile capului, trunchiului şi picioarelor. Restul nu se mai putea desluşi. Sau, poate chiar de la început, fusese sculptată grosolan, fără detalii. Mânecile atârnau lungi până la glezne. Părea că se roagă, cu mâinile împreunate la piept, dar forma acestora nu se putea desluşi, se vedea doar ca o ridicătură acolo unde ar fi trebuit să fie braţele. Totuşi, inspira un alt sentiment decât statuile budiste ale lui Buddha şi Jizo [5].

Felinarul creştin, care pe vremuri fusese un simbol al credinţei sau poate doar un obiect decorativ al culturii occidentale străvechi, se afla acum într-o grădină obişnuită ca a lor, lângă rădăcina bătrânului arţar, numai datorită patinei pe care i-o dăduse trecerea timpului. Când se întâmpla ca vreun client să-i arunce priviri, tatăl lui Chieko spunea doar: "E statuia lui Christos". Dar se întâmpla extrem de rar ca vreunul dintre partenerii de afaceri să bage de seamă felinarul părăginit, ascuns în umbra uriaşului arţar. Chiar dacă se-ntâmpla ca vreunul din vizitatori să-l zărească, nu zăbovea mult cu privirea asupra lui; prezenţa unui felinar sau două într-o grădină fiind un lucru obişnuit.

Părăsind viorelele pe care le descoperise pe trunchi, privirea lui Chieko a coborât lin spre statuia lui Christos. Chieko nu frecventase o şcoală condusă de misionari, dar pentru a se obişnui cu limba engleză mergea uneori la biserica creştină şi citise Biblia, atât Vechiul, cât şi Noul Testament. Totuşi nu i se părea potrivit să aducă flori ca ofrandă şi să aprindă lumânări în faţa acestui felinar învechit. De altfel, nicăieri pe felinar nu era reprezentată o cruce.

I-a trecut prin minte că viorelele de deasupra statuii lui Christos puteau fi sufletul Fecioarei Maria. Şi de la felinar şi-a ridicat iar privirile către flori. Şi-a amintit pe neaşteptate de greierii pe care-i creştea într-un vas antic de Tamba [6]. Chieko începuse să crească greieri cu vreo patru, cinci ani înainte, la mult timp după ce descoperise viorelele care creşteau în scorburile bătrânului arţar. Odată, când mersese la o colegă de liceu care creştea greieri, îi auzise ţârâind neîncetat în sufrageria acesteia. La plecare primise câţiva în dar.
- Vai de ei, să trăiască aşa închişi într-un vas! a spus Chieko, dar prietena ei i-a răspuns că e mai bine aşa decât să-i ţii într-un coş deschis în care oricum mor.

I-a mai spus că, pentru că sunt mulţi iubitori de greieri, există chiar şi temple unde se cresc greieri şi li se vând ouăle [7].

Numărul greierilor crescuse acum şi erau împărţiţi în două vase de Tamba. În fiecare an, exact pe la întâi iulie ieşeau din ouă, iar pe la mijlocul lui august începeau să cânte.

Totuşi se nasc, cântă, depun ouă şi apoi mor în aceeaşi oală întunecată şi strâmtă. Chiar şi aşa, din moment ce astfel e conservată specia, e poate mai bine decât să ducă o viaţă scurtă de o singură generaţie, cum se întâmplă dacă sunt crescuţi într-un coş. Dar e o viaţă petrecută în întregime în interiorul unui vas care reprezintă pentru ei tot universul.

Şi Chieko ştia că în China străveche există povestea numită Universul din vas. În vasul din legendă se găsea un palat minunat şi îndestulat cu toate bunătăţile pământului, unde se bea vinul cel mai gustos. Adică, lumea din vas era o lume departe de cea obişnuită, pământeană, era un alt tărâm, unul fermecat. Povestea e una din multele legende păstrate de pustnicii învăţaţi.

Cu siguranţă însă că greierii nu s-au retras ei singuri în vas pentru că s-au săturat de lumea trecătoare şi înşelătoare de afară, precum pustnicii. Poate că nici măcar nu ştiu că se află într-un vas. Şi aşa îşi duc mai departe viaţa.

Ceea ce a mirat-o cel mai tare pe Chieko la ei a fost faptul că, dacă din când în când nu introducea bărbătuşi din afară, în vas se năşteau numai pui mici şi plăpânzi. Pentru că se perpetua reproducerea între rude. Pentru a evita acest lucru, crescătorii de greieri au obiceiul de a schimba periodic bărbătuşii din vase între ei.

Acum era primăvară, nu toamnă, anotimpul greierilor, dar faptul că viorelele care au înflorit şi anul acesta în scorburile din trunchiul arţarului au făcut-o pe Chieko să-şi amintească de greieri nu era întâmplător.

Pe greieri Chieko îi pusese în vas, dar viorelele, de ce îşi aleseseră oare singure un loc atât de strâmt? Totuşi, anul acesta, la fel ca în toţi ceilalţi, viorelele aveau să înflorească, iar greierii să se nască şi să cânte în continuare.
"Aşa o fi viaţa firii...?" Chieko şi-a dat după ureche şuviţele pe care i le răvăşise adierea de primăvară. Şi, gândindu-se la ea prin comparaţie cu viorelele şi greierii, s-a întrebat: "Dar eu...?" Chieko era singura care privea aceste viorele plăpânde în ziua de primăvară care se umplea văzând cu ochii de viaţa clocotitoare a firii.

Oamenii din magazin se pregăteau pentru pauza de prânz. Iar pentru Chieko se apropia timpul de a merge să admire cireşii înfloriţi [8], aşa cum se înţelesese cu Shin'ichi.

Cu o zi înainte, Mizuki Shin'ichi îi telefonase şi o invitase să meargă la sanctuarul Heian-jingu [9] să admire florile de cireş. Un prieten de-al lui Shin'ichi, care lucra de vreo jumătate de lună drept controlor de bilete la intrarea în parcul sanctuarului, îi spusese acestuia că acum era momentul cel mai bun pentru a vedea cireşii în întreaga lor splendoare.
- Se pare că a fost cu mare băgare de seamă, şi nu cred că puteau fi mai siguri de-atât, a râs Shin'ichi încet. Lui Chieko îi plăcea acest râs al lui.
- Crezi că va sta să ne supravegheze şi pe noi? a întrebat Chieko.
- El trebuie să stea în faţă, pe unde intră toată lumea, nu? a zis Shin'ichi, cu acelaşi râs scurt. Dar, dacă vrei, putem să intrăm separat şi să ne întâlnim sub cireşii înfloriţi din grădină.

Chiar dacă priveşti florile de cireş de unul singur, nu te plictiseşti.
- Atunci poţi să te duci numai tu, şi să admiri singur florile.
- Bine, dar dacă diseară plouă şi se scutură toate florile, să nu plângi după aceea că nu le-ai văzut!
- Dacă se întâmplă aşa o să admir peisajul cu florile scuturate.
- Flori murdare şi bătute de ploaie, asta numeşti tu peisaj cu florile scuturate? Îţi spun eu ce este un peisaj cu florile scuturate...
- Eşti răutăcios!
- Ba tu eşti răutăcioasă! Chieko şi-a ales un chimono mai degrabă sobru, s-a îmbrăcat şi a plecat.

Sanctuarul Heian-jingu este cunoscut şi pentru Sărbătoarea Epocilor [10] dar, pentru că a fost construit în anul 28 al erei Meiji (1895) în onoarea împăratului Kammu [11], care a întemeiat capitala imperială la Kyoto de azi, cam cu o mie de ani înainte, nu este atât de vechi. Dar poarta sanctuarului şi capela exterioară se spune că sunt făcute după modelul porţilor Oten [12] şi al sălii Daigokuden [13] din vechea capitală Heian-kyo. De asemenea, au fost plantaţi un portocal sălbatic în dreapta ei şi un cireş în stânga. Şi împăratul Komei [14], care a domnit chiar înainte de mutarea capitalei de la Kyoto la Tokyo, este venerat tot aici din anul 13 (1938) al erei Showa. În acest sanctuar se oficiază numeroase căsătorii.

Cel mai minunat lucru din grădina sanctuarului este micul zăvoi de cireşi plângători de un roşu închis, care dă un farmec aparte parcului. Cu siguranţă nimic nu întruchipează mai bine venirea primăverii în Kyoto decât înflorirea cireşilor.

Când Chieko a intrat pe poarta parcului, roşul aprins al cireşilor plângători în plină floare i-a pătruns până în adâncul sufletului. S-a oprit să-i privească, spunându-şi: "Iată, e din nou primăvară în Kyoto!" Apoi s-a gândit că o să privească mai pe îndelete florile după ce îl găseşte pe Shin'ichi, care poate venise deja şi-o aştepta pe undeva pe-acolo. A înaintat pe cărăruia ce cobora printre copacii înfloriţi. Acolo, pe iarbă, sub copaci, stătea culcat Shin'ichi, cu mâinile împreunate la ceafă şi ochii închişi.

Imaginea a surprins-o neplăcut pe Chieko. Să aştepţi o tânără domnişoară tolănit astfel! Dar, mai mult decât faptul că era nepoliticos faţă de ea, îi displăcea că el stătea culcat. Chieko nu mai văzuse până atunci nici un bărbat întins astfel. Shin'ichi însă obişnuia să stea deseori întins pe burtă şi sprijinit în coate pe gazonul din campusul universităţii, discutând cu prietenii săi. Şi deci acum nu făcea altceva decât să stea aşa cum era obişnuit.

În apropierea lui Shin'ichi erau vreo patru, cinci femei mai în vârstă care stăteau în voie la taclale, gustând din bunătăţile aflate în cutiile cu gustări întinse în faţa lor. Probabil că Shin'ichi le găsise simpatice şi de aceea se aşezase în apropierea lor, iar apoi îl furase somnul.

La acest gând Chieko era gata să zâmbească, dar în loc de asta s-a înroşit toată la faţă. Nu l-a strigat ca să-l trezească, ci a rămas aşa în picioare, ca şi cum uitase de prezenţa lui. Era prima dată când vedea chipul unui bărbat adormit.

Shin'ichi era îmbrăcat în uniforma de facultate şi avea părul pieptănat cu grijă. Genele lungi, împreunate, îi dădeau aerul unui băieţel. Dar Chieko nu a observat toate aceste detalii.
- Chieko-san, a strigat-o Shin'ichi, ridicându-se.

Chieko s-a posomorât deodată.
- Cum poţi să dormi într-un asemenea loc, aşa, în văzul tuturor?
- Dar nu dormeam deloc. Te-am văzut de când ai venit.
- Răutăciosule!
- Dacă nu te strigam eu, ce aveai de gând să faci?
- Vrei să spui că, de când m-ai văzut venind, te-ai prefăcut că dormi?!
- Văzându-te că te apropii m-am gândit: "Ce domnişoară fericită!" Şi m-am întristat. Şi mă durea puţin şi capul.
- Eu? Eu, fericită?
- ...
- Te doare capul?
- Acum mi-a trecut.
- Dar arăţi cam rău!
- Nu, n-am nimic.
- Eşti alb ca o sabie veche şi renumită.

Lui Shin'ichi i se mai spusese uneori că e palid ca o sabie, dar era prima dată când i-o spunea Chieko. Când se afla pe punctul de-a avea o izbucnire de furie, oamenii îi spuneau asta lui Shin'ichi.
- Nu te teme! Săbiile renumite nu sunt folosite pentru a ucide oameni. Mai ales că ne aflăm şi sub copacii înfloriţi! a râs el.

Chieko a apucat-o pe panta lină care ducea către culoarul de la intrare. Shin'ichi s-a ridicat şi a urmat-o.
- Vreau să văd toţi copacii înfloriţi din parc, a spus Chieko.

Note:
[1] Toro, felinare specifice grădinilor japoneze, din piatră sau metal; se foloseau iniţial la templele şintoiste şi budiste.
[2] Zeul Tenjin, sufletul zeificat al lui Sugawara Michizane (845-903), învăţat al epocii Heian.
[3] Zonă din Kyoto.
[4] În jurul anului 1600, creştinismul, răspândit în Japonia mai ales de către misionarii spanioli, a fost interzis prin diferite decrete date de shoguni, iar adepţii săi au fost prigoniţi.
[5] Jizo, zeitate budistă; protectorul copiilor şi al călătorilor.
[6] Tamba, denumirea veche a zonei cuprinzând partea centrală din prefectura Kyoto şi partea centrală şi estică a prefecturii Hyogo.
[7] Japonezii au o mare sensibilitate pentru anumite insecte, mai ales pentru cele care cântă, şi obişnuiesc să le crească în casele lor pentru a se bucura de sunetele acestora.
[8] Admiratul pomilor înfloriţi, mai ales al cireşilor, este un obicei vechi în Japonia, care s-a transformat într-o sărbătoare. Există numeroase locuri, precum grădini, temple, dealuri întregi sau malurile râurilor, unde pot fi admiraţi cireşii înfloriţi.
[9] Heian-jingu, sanctuar şintoist foarte cunoscut din Heian (vechiul nume al oraşului Kyoto, de pe vremea când era capitală imperială) construit în 1895 pentru aniversarea a 1100 ani de la mutarea capitalei imperiale în acest oraş.
[10] Sărbătoarea epocilor, una dintre cele trei mari sărbători din Kyoto (vezi penultimul capitol).
[11] Împăratul Kammu (737-806) este renumit mai ales pentru că în 794 a mutat capitala (care se afla la Nara) la Kyoto, din motive strategice şi pentru a evita amestecul clerului budist în politică.
[12] Poarta Oten, poarta de sud a vechiului oraş străjuită de doi cireşi.
[13] Daigokuden, iniţial sala tronului.
[14] Împăratul Komei (1831-1866) a domnit înaintea restauraţiei puterii imperiale în 1868.