Urme pe zăpadă

S-a-ntâmplat într-o dimineaţă de iarnă, în drum spre munte. Treceam pe lângă copacii încovoiaţi sub zăpadă. Din când în când, zăream acoperişurile înzăpezite ale caselor, partea de sus a câte unui gard rămasă neacoperită de zăpadă.

Drumul continua anevoios. Eram deja obosită, într-o stare de semi-trezie. Totuşi ţineam strâns volanul maşinii, cu un reflex automat îl mişcam şi schimbam vitezele. Ochii mă dureau de la lumina reflectată de oceanul de alb.

Radioul era deschis, iar muzica îmi era singurul companion. Ich und Ich cântau Dämonen. În maşină mirosea vag a detergent.

Când am trecut printr-o pădure îngropată sub zăpadă şi am intrat într-o curbă am văzut un obiect în mijlocul drumului. L-am văzut ca prin vis, cu jumătate din conştiinţa mea adormită, pusă pe off. Fără să reacţionez cu adevărat. Ceva exista în mijlocul drumului. Poate un iepure mort, ori altă vietate. Nu puteam opri, trebuia să merg mai departe şi nici nu puteam ocoli. Era prea târziu.

Am simţit un şoc pe şira spinării în timp ce treceam peste obstacolul nedorit.

Trei sute de metri mai departe, am oprit şi-am întors capul.

În mijlocul drumului, în zăpada curată, pe care singurele urme imprimate erau cele două dâre simetrice lăsate de cauciucurile Opel-ului meu, se afla un copil de un an, poate un an şi ceva, gol, care se juca, stând în fund, cu o lopăţică. Nu părea lovit sau rănit. Avea o feţişoară rotundă, încadrată de bucle castanii, şi o expresie senină şi veselă.

Cum a ajuns aici, cine ar fi putut lăsa un copil în mijlocul pădurii, de ce, o fi îngheţat oare deja, cum mai poate fi salvat, care-i cel mai apropiat spital. Am început să mă rog.

Apoi am deschis portiere şi-am coborât. Am luat-o la goană de-a lungul străzii, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, cu ochii aţintiţi pe copil, de parcă ar fi existat posibilitatea să dispară. Alergam, gâfâind, alergam cât mă ţineau puterile, alergam atât de tare încât mă dureau muşchii. Ce chestie ciudată şi... poate amuzantă, să găseşti în mijlocul străzii un copil.

Apoi am zărit o pată neagră strecurându-se din pădure. Ceva ce un moment mai devreme nu fusese nicidecum acolo, o pată uriaşă: un lup negru. Un lup negru, imens care într-o fracţiune de secundă s-a repezit asupra copilului aşa cum te arunci asupra unei hălci de carne.

Am început să zbier, sperând să sperii animalul, să-l alung, în timp ce mă apropiam. Dar când am ajuns, aruncându-mi o privire fixă şi inexpresivă din ochii săi verde deschis, rotunzi şi ireali ca nişte mărgele de sticla, fiara sfărâma în fălci tot ce mai rămăsese: un braţ mic, cu o palmă micuţă, cu nişte degete minuscule.

Apoi din curbă a apărut o maşină în viteză şi m-a lovit în plin.