Hienuţa

Avea ochi inexpresivi, tremura foarte tare. Un fir de salivă îi atârna din bot. Părea să mai aibă doar o secundă de trăit. Am trecut mai departe şi mi-am văzut de treabă.

Peste o zi, câinele era tot acolo, dar de data asta făcut ghem pe o bucată de burete. Nu murise.

M-am apropiat. N-aş fi făcut asta în mod obişnuit, dar acum nu m-am putut abţine şi m-am abătut de la politica mea "nu privi şi mergi mai departe". M-a văzut cu coada ochiului şi s-a apucat să dea din coadă fără să se ridice. Avea cam şase luni, şi era foarte slab. Nu părea să se fi descurcat vreodată în privinţa hranei, probabil aspectul nu-l ajutase să se pripăşească pe la vreo scară de bloc sau pe la vreun magazin, precum alţii mai aspectuoşi.

Am vrut să plec, dar n-am plecat. Am sfârşit întrebându-mă dacă nu se poate face absolut nimic, un lucru cât de mărunt şi de neimportant prin care să se schimbe ceva foarte mărunt şi groaznic de neimportant.

În primul rând i-am pus într-un vas lapte şi am coborât înapoi în faţa blocului. Din cauza nervozităţii, am vărsat pe mine jumătate din lapte în lift.

Apoi am dat o fugă la un veterinar, câteva străzi mai încolo. Am purtat o mică discuţie în contradictoriu cu el. Mi-a explicat că nu poate părăsi cabinetul. Ar putea sosi oricând o urgenţă. Am privit în jur. Nu era nimeni în sala de aşteptare. Nu a vrut să plece, deşi am promis că-l plătesc suplimentar, iar el a admis că probabilitatea de a sosi o urgenţă este infimă.

M-am întors acasă, am luat o pătură, dar câinele nu era chiar aşa de mic, şi chiar dacă era numai piei şi coaste, atârna greu. Am încercat să-l ridic, însă câinele a scos nişte schelălăituri groaznice şi a încercat să mă muşte. Nici măcar nu mai ştiam dacă fac bine încercând să-l mişc din loc.

Am ieşit din grădina blocului şi am privit în jur să văd unde aş putea cere ajutor. Puţin mai departe de mine, în stradă, un grup de adolescenţi jucau fotbal. Erau gălăgioşi, vorbeau foarte urât, folosind cuvinte care desemnau organele lor sexuale, şi ce era mai rău, ale mamelor lor. De fapt, conversaţia dintre ei consta exclusiv în acest schimb de părţi anatomice şi practice sexuale la care se îndemnau unul pe altul. M-am strecurat în mijlocul lor cu un curaj nebun, sigură pe mine, şi le-am vorbit. Spre surprinderea mea, s-au strâns toţi în jurul animalului şi au organizat mişcarea cum eu n-aş fi putut s-o fac de una singură.

Au reuşit sa-l ridice. "E fetiţă", a spus unul din ei. Căţeaua era fetiţă, dar femelele umane erau albie de porci. Am apucat de un capăt al păturii şi am ţinut şi eu, mângâind-o cu o mână pe piciorul din spate. De spaimă sau durere, a urinat pe mine.
"Nu este totuşi prea grea?", l-am întrebat pe puştiul din faţa mea.
"Nu", mi-a răspuns altul în locul lui "E obişnuit să care. Părinţii lui au o tarabă în piaţă."

La cabinet mi s-a spus că e vorba doar de un picior rupt, nimic mai mult, dar trebuiau făcute nişte radiografii. Când veterinarul a scos o seringă şi un ac să-i facă nişte injecţii anti-inflamatoare şi calmante, unul din băieţi a început să tremure şi a declarat că nu suportă să vadă aşa ceva. A ieşit în grabă pe hol. A rămas doar cel cu taraba în piaţă. L-am privit încercând să-l ţin minte. Dar arăta ca toţi adolescenţii. Plin de coşuri, ochelari urâţi, expresie tristă.

Veterinarul a promis că va veni să vadă căţeaua câteva zile la rând şi să-i mai facă injecţii. Aşa că am cărat-o la mine în apartament, tot cu ajutorul băieţilor. Am încuiat-o în sufragerie. Iniţial am vrut să le dau nişte bani că m-au ajutat, dar apoi am hotărât că ei trebuie să facă lucruri bune pentru care să nu fie răsplătiţi şi să-şi bage bine în minte asta. Plata ar fi doar o umilinţă.

Nu voia să stea singură acolo. În stradă fusese cât se poate de singură, dar acum era brusc dornică de companie. A trebuit să ţip la ea ca s-o fac să nu se mai târâie la uşă în trei labe şi să chiţăie.

Următorul lucru a fost să mă pun pe telefon. Am sunat toţi cunoscuţii. Nu era nimeni interesat de nici un câine maidanez. Nici măcar n-am putut să mint, le-am spus clar că arată ca o hienă. Că n-am văzut în viaţa mea un câine mai urât. Un câine urât cu un picior rupt.

Peste noapte n-am putut sa închid ochii. M-am tot uitat la televizor, mai mult am dat de pe un post pe altul. Erau tot felul de emisiuni sau filme care nu reuşeau să mă intereseze. Totul mi se părea cumplit de artificial şi jignitor. Cucoane prea fardate, prea despuiate, prea superficiale, o grămadă de prostii care-i frământau pe unii, un documentar despre industria pornografică. Într-o emisiune, trei personaje foarte populare bârfeau o a patra care nu era de faţă. Cică apăruse la nu ştiu ce sindrofie cu o geantă Dior veche de cinci ani.

Înfipt în creier, gândul la javra amărâtă care dormea pe nişte cârpe în sufrageria mea, şi din perspectiva ei de animăluţ pentru care nu exista nici o soluţie, lumea părea groaznică.

Târziu în noapte, n-am mai putut rezista şi m-am dus s-o mângâi. Am făcut asta cu greu, pentru că dacă soarta ei era să ajungă din nou în stradă, poate că era mai bine să nu ştie cum e atunci când eşti mângâiat. Poate că era mai bine să nu ştie ce-i aia căldură. Eu nu o puteam ţine, plecam în câteva săptămâni în Germania.

Şi-a pus la mine în poală capul descărnat de care atârnau nişte urechi ciudate, şi a început să dea din coadă. Avea nişte ochi absolut uimitori, în care mi-era greu să mă uit de-a dreptul. Mai văzusem privirea aia. O văzusem uneori chiar şi la oameni. Piciorul lovit îi atârna inert şi i se bălăngănea ori de câte ori încerca să-şi recapete echilibrul. Uneori făcea o mişcare greşită şi schelălăia de durere. Am mângâiat-o atât de mult pe spinarea acoperită de blana gri tărcată, încât palmele îmi erau negre de murdărie. Apoi am reuşit în sfârşit să adorm.

La ora şapte dimineaţa am sunat-o pe mătuşa mea la spital să văd dacă nu ştia pe cineva care să vrea câinele. Lucra acolo ca doctoriţă, şi trebuia să cunoască o grămadă de lume.

Peste aproximativ o săptămână, într-o sâmbătă, am urcat căţeaua în maşină şi am cules-o pe mătuşa mea din fata blocului ei. Ne îndreptam spre locuinţa unei îngrijitoare care lucra la ea pe secţie. Locuia undeva pe Delea Veche, cunoşteam strada, deşi era în celălalt capăt al Bucureştiului. mătuşa mea m-a pus la curent cu faptul că era vorba despre o femeie singură cu trei copii. Trăiau dintr-un salariu mizer şi aveau o cameră foarte mică, în timp ce mama ei avea o casă foarte mare chiar alături, pe care o închiria. Dar voia căţeaua, spre mirarea mea. Mâncarea pentru ea nu era o problemă, pentru că întotdeauna rămâneau resturi la spital.

Am intrat dintr-o curte mare, aparţinând într-adevăr unei case impunătoare, într-o curte mică, ţinând de ceva care cu greu se putea numi casă. O baracă nenorocită, unde ne-au întâmpinat doi copii, doi băieţi blonzi. Copii erau foarte interesaţi de căţea, aşa că au început să pună o grămadă de întrebări. Aşa mi-am dat seama că unul din cei doi băieţei era de fapt fetiţă.
"Cum o cheamă?", m-a întrebat ea studiind animalul cu nişte ochi supradimensionaţi.
"Nu i-am pus nume", am minţit-o, ruşinându-mă că-i ziceam Hienuţa.
"O să-i spun Prinţesa", m-a anunţat ea.

Amândoi copii erau foarte palizi şi îngrozitor de slabi. Băieţelul avea fermoarul de la pantaloni stricat. Fetiţa purta o haină cu mâneci prea scurte. Se purtau foarte delicat cu căţeaua, şi era de înţeles: aveau aceeaşi privire. Privirea aia care mă scotea pe mine din minţi. Se recunoşteau unii pe alţii. Îşi recunoşteau suferinţa. Gândul că de acum încolo resturile de la spital vor fi împărţite unei guri în plus m-a lovit nemilos.

Apoi a apărut mama lor. Nu ne-a invitat înăuntru, am rămas în curtea mică şi înghesuită. De undeva a apărut un os pentru căţeluşă şi un blid de ciorbă. Mătuşa mea, doamna doctor, îmbrăcată într-o haină de piele impecabilă şi o pereche de pantofi noi-nouţi, distinsă şi roşie în obraji, prosperă, a început o conversaţie căreia nu i-am acordat prea multă atenţie. Eu, cea care era pe fugă, gata să evadez din ţara asta, să mă protejez, să mă pun la adăpost. Mă distrăgeau copii, cu ochii lor uriaşi pe care-i priveam doar indirect. Nu puteam să-i privesc în ochi de-a dreptul. Erau amândoi cumplit de serioşi, de gravi. Mi-am dorit dintr-o dată să nu fi văzut căţeaua în grădina blocului, sau măcar să nu mă fi oprit niciodată.