Portretul acestei rubrici sau de ce scriu despre sport între Mahler şi Klimt

De atâtea ori mi s-a spus că ce e aia pasiune mea pentru fotbal, pentru sport în general, încât am început să cred că: ori pe mine lumea mă crede mai deştept decât sunt (ceea ce e posibil să se întâmple - altfel nu înţeleg privirile compătimitoare atunci când vorbesc despre fotbal sau sport) ori sportul este o treabă pentru “anumiţi”, de vreme ce noi, ăştia, suporterii, ne mai salvăm din când în când cu un Camus, Cosaşu sau Ioan Chirilă. Mai ales aici, la Liternet, mi s-a spus deseori că totul pare frumuşel în rubrica asta, de la numele ei la unele titluri, până ce cititorii descoperă că e vorba despre sport. Aşa că azi m-am gândit să vă scriu puţin, puţin de tot, despre colegii mei, ziariştii de sport, fără de care n-ar exista prea mulţi eroi şi prea multe poveşti pe şi prin arene.

O redacţie de cotidian sportiv e o nebunie, o nebuneală, o mare de nervi şi o iubire nesfârşită pentru sport şi litere. O hală mare, vreo 50 de calculatoare şi cu vreo zece mai multe birouri. La fereastră “sporturile” şi “fotbalul internaţional”, “fotbalul intern” e spre hol; pe mijloc, spre intrare, “reporterii speciali”. Telefoanele sună continuu, sigur cineva vorbeşte prea tare, altcineva n-aude ce i se spune, merg vreo 5 televizoare, e vânzoleală. Primele ore se discută, cam ca aici, în articolul de cafea, adică un fel de bârfă avizată. Apoi e şedinţa de sumar, şi cursa pentru predarea la timp a materialelor. Cineva vrea maşina, altcineva fotograful, se mai înjură, de nervi sau bucurie, când un titlu se potriveşte ca o mănuşă poveştii scrise. Spre seară începe nebunia primei pagini; ce, cum, cine, de ce intră acolo. Coperta ziarului e un fel de rochie de mireasă la nunta ziarului de a doua zi, din singura lui zi când contează. O a doua zi nu există, totul se ia de la capăt şi nimic din ce a fost ieri, sau aproape nimic, nu mai e ţinut minte.

Dimineaţă de dimineaţă nişte oameni pasioaţi se trezesc, vin la redacţie, scriu, caută subiecte, se pregătesc pentru sfârşitul de săptămână. Marea lor sărbătoare începe când se duc la meciuri, când nu contează frigul, ploaia, ninsoarea, călătoriile nesfârşite, noaptea, cu trenul, spre Bistriţa sau Oradea, spre Piatra Neamţ sau oriunde se întâmplă ceva care să conteze. Iar pentru ei contează totul, aşa cum pentru mine ei contează. Şi pentru ei n-am renunţat definitiv să scriu aici despre sport, în încercarea de a vă arata că ziariştii sportive nu sunt subspecie, ci doar nişte oameni de la care uneori s-ar putea lua exemplul pasiunii pentru munca lor.