Delirul

Totul a început vineri, când am rămas mut în faţa televizorului, văzând cum Leonard Doroftei pierde titlul mondial din cauza kilogramelor în plus. Am plâns furios în mine şi am înjurat împrejur, simţind că de aşa lovitură sub centura iluziilor noastre pugilistice n-aveam nevoie. Nu că n-aş înţelege că primim şi ce nu dorim, dar mi s-a părut prea mult şi imposibil de crezut. Că de suportat suportăm oricum, deşi credem că o să fim daţi gata. Isteria a cuprins apoi sticla televizorului, România îşi consuma drama umilită de un cântar electronic ce nu ţinuse cont de idolii ei. Un delir naţional se mişca pe ecran, acompaniat de lacrimi şi calcule economice, cât pierde şi cine din banii mulţi puşi în joc. În acest calvar, a apărut Leonard Doroftei, spunând simplu că nu mai poate, că a vrut, dar că uneori fiecare din noi e învins, aproape de fiecare dată de noi înşine. În nebunia generală el, învinsul, a putut să ne zâmbească.

Apoi a venit duminică, o seară nebună, pe un stadion de fotbal unde ne înghesuisem ca să uităm de box, aşteptând însă upercuturi necruţătoare din partea combatantelor: Dinamo - Rapid. Un meci pe care n-am putut să nu-l înregistrez “live”, surprins de tot ceea ce a oferit el.

Din stânga tribunei oficiale se respiră alb-roşu. În partea opusă se cântă ca în Potcoava Giuleştiului. Dinamo-Rapid e orice altceva, numai simplu meci de fotbal nu. E frig, dar se simte doar dincolo de stadion. În lumina nocturnei se ridică aburi din ovalul tribunelor. Totul e încins. În teren pare că au coborât toate sufletele peluzelor. Înverşunate acestea se contrează reciproc în numele unui fotbal are merită mai mult. Chiar dacă ce se întâmplă pe stadion e deja prea mult. O nebunie de meci, o alta în tribune, un delir încărcat de goluri care ne ţine chiar şi pe noi, neutrii, cu sufletul la gură. Ziyati în zi mare, Niculae cu bombeul reglat în plasa adversă, Bărcăuan redevenit atacant, un amestec de emoţii şi fotbal jucat doar cu inima, pentru că în noaptea asta doar inima ne-a mai rămas. Ultimul bal al toamnei ne-a adus zgribuliţi şi sceptici în tribune, ca să ne trimită acasă buimaci, ca după o întâmplare nici măcar sperată, cu atât mai uimitor trăită.

Se întâmplă uneori ca sportul să te arunce, ca pe mine, delirant, dintr-o tristeţe într-o fericire, ambele efemere şi tocmai de aia epuizante. De vineri până luni mi-am înnodat sufletul pe ringuri în care adversarii nu s-au cruţat, chiar dacă a fost vorba de o luptă dusă singur, ca a lui Doroftei, sau în 22, ca fotbalul ultimului derby intern al anului.