De ambele dăţi mă întorceam din SUA.
Prin 1992, după un stagiu la două ziare americane, a doua zi de la întoarcerea acasă am intrat într-o tutungerie şi am cerut o gazetă. Am plătit şi am mulţumit frumos, zâmbind. Vânzătoarea m-a fulgerat cu o privire plină de ură şi suspiciune. M-a urmărit cu ochi crunţi, fără un cuvânt, până când am ieşit, încurcat, din magazin.
A doua oară, prin 2001, reveneam după o perioadă mai lungă în care locuisem în Los Angeles, oraşul decadenţei şi promiscuităţii. Era vară în Bucureşti. Prima fustiţă cu vedere la chilot m-a destabilizat puţin. Primele ţâţe abia strunite de un decolteu generos m-au făcut să transpir instantaneu. Fata de la pagina 5 m-a oripilat de-a dreptul. Feţele machiate strident, aluziile sexuale din emisiunile televizate şi lejeritatea cu care toată lumea părea să vorbească despre sex ca reţetă a succesului în viaţă m-au nedumerit. Mi se părea că am aterizat direct în Thailanda.
Problema nu venea din faptul că vedeam toate lucrurile acestea, ci din locurile în care le vedeam. Nu pe o stradă dedicată plăcerilor lumeşti, nu în emisiuni de la posturi specializate, ci mai peste tot.
Adevărul este că, orice ne-ar învăţa Hollywoodul şi revistele mondene despre americani, ei formează o naţiune care cultivă decenţa. America a fost fondată şi este controlată încă de puritani. Ceea ce înseamnă că libertinismul pe care îl vedem la televizor este de fapt atent limitat între anumite graniţe care nu îl lasă să pătrundă în mainstream decât la anumite niveluri. Acelaşi lucru se întâmplă, de exemplu, şi în capitala europeană a indecenţei, Amsterdam, unde apucăturile deocheate nu prea depăşesc graniţele celebrului cartier Red Light District.
Pe de altă parte, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde vieţuieşte un popor majoritar ortodox, cu frica lui Dumnezeu şi valori perene pe care nu mai e nevoie să vi le înşir pentru că le ştiţi din manuale, sexul pare să fie cultivat la toate nivelurile. Ba mai mult, e promovat ca valoare naţională. Avem cele mai frumoase femei din lume, le spunem bărbaţilor occidentali, făcându-le complice cu ochiul. Până să se facă femeie serioasă, o tanti planturoasă botezată Mama Natură îşi expunea cu voluptate nurii prin emisiunile de dimineaţă ale unui post naţional. Modelul Monica Columbeanu, măritată cu un bogătan care are de două ori mai mulţi ani decât ea şi de două ori mai puţini centimetri, e admirat de legiuni întregi de copile; iar mamele o dau drept exemplu respectivelor copile. Toaletele sexy par să fie ţinută obligatorie la orice oră, în orice împrejurare.
Există undeva o notă forţată în toată povestea asta? Sau sexualitatea exacerbată e o marcă naţională pe care trebuie să ne-o asumăm fără complexe?
****
Înainte să mă apuc de scris la textul de faţă, am lansat tema pe blogul meu şi am invitat lumea să comenteze. Josephine mi-a scris că i-ar plăcea să folosesc, despre românce, expresia "au scăpat în Europa ca vacile în lucernă". Şi că "imaginea româncelor lasă de dorit".Georgiana crede că "e deja un truism să spunem că «sexu' vinde bine», chiar dacă nu e pe faţă". Publicitarii, scrie ea, "se răsfaţă la castinguri cu buclele şi decolteul domnişoarelor care o preferă dulce, dulce, dulce şi tare, tare, tare". Media "te cheamă să obţii muncitoreşte un MAI EU de la PRO TeVeu în nesiliconatele lucii". Iar de Anul Nou Mama Natură "sare dezlănţuită din micul ecran şi rosteşte agramat la multe an-uri".
Cristina mi-a povestit despre sexul la ţară, unde "parcă e o altă realitate", iar ceea ce le oferă tinerilor de acolo presa locală "bate Libertatea, de departe".
Iar Bogdana mi-a explicat că, dacă ne apucăm să facem puţină antropologie media, off şi online, "concluzia este că am ieşit din epoca de aur restanţieri la domeniul sexualitate. Mai toate resursele (pentru femei, nu mă bag în ale bărbaţilor) sunt calate pe tutoriale, sexeducaţie, soluţii de condimentare a relaţiei etc. etc., însă făcute arid şi jenant (...). Cred că ne place mult exhibiţionismul pentru că ne roade nesiguranţa, însă nu avem curajul să gândim sexualitatea ca pe un «capitol» al vieţii noastre pe care să îl gestionăm coerent (...). E nasol, suntem o naţiune tristă şi nesatisfăcută şi numai din vina noastră".
****
Acum câţiva ani, revista Vivid - o publicaţie lunară de limbă engleză, adresată în special străinilor din Bucureşti - publica articolul unei americance care se declara complexată de femeile băştinaşe. Acestea, scria cucoana, se îmbracă şi se îngrijesc în aşa fel, încât eclipsează orice reprezentantă a Occidentului. M-am gândit să recitesc articolul în decursul documentării pentru acest subiect şi am căutat "Romanian women" pe site-ul revistei, vivid.ro. Am dat de o adevărată enciclopedie de viziuni asupra femeii române văzute prin ochi străini - o sumedenie de articole, scrise de tot soiul de autori, pe care Andrew Begg, editorul revistei, ar face bine să le strângă într-un volum.Într-un articol publicat în august 2006, Cristina Merrill, o româncă întoarsă în ţară după mulţi ani petrecuţi în străinătate, timp în care a făcut şi Harvardul, zice că se simte nelalocul ei între românce. "Pun pariu că nici o prietenă de-a mea din Vest n-ar accepta să poarte, aşa cum fetele din vânzări de aici poartă mândre uniformele lor promoţionale, cele mai strâmte şi mai scurte ţinute de iepuraşi", scrie ea. "Pentru ce, exact? Şi, mai important, pentru cine?" Nu o fac, scrie Merrill, din proprie iniţiativă, ci adesea pentru că aşa se cere şi pentru că se aşteaptă de la ele să arate bine. "Cunosc destul despre concepţiile din România ca să spun că, de fiecare dată când femeile îşi exprimă liber personalitatea, refuzând să se «conformeze», sunt etichetate drept paria. Am crescut într-o tradiţie similară, întotdeauna s-a aşteptat de la mine să fiu «fată bună». Şi feminină, bineînţeles."
Paul Wood, specialist în resurse umane, care ţine o rubrică permanentă în Vivid, povesteşte într-un alt articol despre reacţia româncelor cărora le spune aforismul misogin al lui Schopenhauer: "Doi bărbaţi care au aceeaşi meserie se simt într-o relaţie antagonică din rivalitate profesională. Toate femeile se simt într-o relaţie antagonică faţă de toate celelalte femei pentru că toate femeile au aceeaşi meserie". Nu ştiu cu ce fel de dame conversează Paul în România, dar el zice că a repetat cuvintele filozofului în discuţii cu femei din clase sociale diferite, cu opinii politice diferite şi vederi diferite asupra lumii. De fiecare dată, scrie el, reacţia acestora a fost un râs susurat, cel mai adesea urmat de remarca: "E adevărat".
Wood spune că feminismul de tip american, care propovăduieşte egalitatea în toate cele, n-are cum să pătrundă în România fie şi doar pentru că există o condiţionare lingvistică: spre deosebire de anglo-saxoni, în română distingem foarte clar între genuri. Dar cea mai interesantă chestie pe care o zice specialistul în resurse umane e împrumutată de la o jurnalistă americană de origine evreiască, născută în Germania, Rosa Goldschmidt Waldeck, care a stat la Bucureşti la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Fascinată de românce, ziarista, care îşi spunea Contesa Waldeck, zicea că, după secole de stăpânire otomană, acestea au, încă, "ceva de harem în ele".
Andrew Begg, bossul de la Vivid, locuieşte în România de peste un deceniu. Prin anii '90, îmi povesteşte el la un ceai, un cunoscut de-al său, occidental aflat la post în România, s-a îndrăgostit lulea de o dansatoare pe care o întâlnise într-un sexy club. A sfârşit prin a se căsători cu ea şi o căra mândru pe la toate seratele şi recepţiile din lumea bună a Bucureştiului. Fata arăta superb şi se înţolea cum nu se poate mai provocator. Tocuri cui, fustiţă terminată sub fund, ştiţi mersul. Urmarea era că, la reuniunile simandicoase la care participau, era imediat înconjurată de bărbaţi ce-şi abandonau bucuros perechile îmbufnate. Ea se scălda cu plăcere în admiraţia necondiţionată a bărbaţilor, în timp ce soţul savura invidia cu care îl priveau cunoscuţii.
Româncele au ceva special, îmi mărturiseşte Andrew, şi nu-mi dau prea bine seama dacă ce-mi spune e de bine sau de rău. Am impresia că el crede că e de bine. Ideea e că femeile din România se comportă într-un mod pe care în Occident nu îl întâlneşti. Iar atunci când Andrew revine în ţară, după o vizită în străinătate, ştie deja din sala de aşteptare, după doar o privire, care dintre călătoarele care vor lua avionul spre Bucureşti sunt românce şi care nu. "Ştii tu, tocuri înalte, machiaj încărcat şi toate celelalte."
După unii antropologi, latura frivolă a comportamentului femeii este de fapt un mecanism de perpetuare şi menţinere a sănătăţii speciei. În anumite culturi cutuma este ca femeia să aibă mai mulţi parteneri, iar la unele triburi au loc împerecheri rituale cu câte 30-40 de bărbaţi. În acest fel se asigură diversitatea bagajului genetic.
Atunci când nu e vorba de bagaj genetic, pot fi la mijloc situaţii de criză. Amintiţi-vă de toate cărţile şi filmele cu femei care îşi sacrifică onoarea pentru o cauză nobilă. Şi gândiţi-vă la toate fetele noastre, ca şi la moldovence, ucrainence sau rusoaice, forţate de sărăcie să se scoată pe piaţă.
Însă lucrurile sunt, desigur, ceva mai complicate. În societăţile tradiţionaliste, în care bărbatul deţine puterea, femeia se foloseşte de arme specifice pentru a supravieţui şi pentru a corespunde aşteptărilor. Trăim într-o ţară în care politica şi economia sunt în mâinile bărbaţilor şi în care, potrivit studiilor, violenţa domestică e la cote înalte, iar concepţiile patriarhale asupra rolului femeii sunt larg răspândite.
Femeile exersează de obicei puterea nu direct, ci influenţând bărbaţii, observa Paul Wood în Vivid, reafirmând un adevăr valabil pentru orice societate dominată de masculi.
Cu alte cuvinte, sexualitatea exacerbată din viaţa noastră publică şi mentalitatea potrivit căreia sexul e o soluţie pentru a reuşi sunt mai degrabă rodul închistării într-un model social misogin, decât marca libertăţii nelimitate de expresie şi comportament. Sexul promovat de societatea românească este sec, mecanic şi logic. Prezentat ca o soluţie: vrei audienţă? Bani? Putere? Oferă sex şi le vei avea.
Există, însă, şi excepţii. Acelaşi Paul Wood remarca faptul că româncele domină în firmele multinaţionale din România. Şi că oamenii de afaceri străini cred, în general, că femeile sunt angajaţi mai buni decât bărbaţii, pentru că muncesc mai mult, sunt mai flexibile şi se adaptează mai bine la noile mentalităţi ale economiei de piaţă. Ceea ce înseamnă că pot avansa în carieră fără să-şi sacrifice feminitatea. Şi ar mai fi o chestie: umblă vorba printre patronii occidentali de la noi că românilor nu le place să ia mită de la femei. În mod tradiţional, bărbatul plăteşte, nu?