Viziuni cu madone (I)

Când a descoperit că familia sa este doar o mică parte din univers, Ivana s-a simţit o vreme debusolată. Ca un vapor rămas fără căpitan, plutind în voia valurilor, fără ţintă. Dar asta a fost demult, nu o revelaţie recentă. Totuşi ceea ce se întâmplă în clipa de faţă este o tentativă a familiei - aici Ivana râde - de a obţine din nou controlul asupra sa. Sentimentul pe care-l are din plin, este acela al încercării zadarnice de a-şi găsi propria identitate când de fapt sfârşeşte mereu în acelaşi punct, alături de doi oameni care o cunosc mai bine decât s-ar putea ea cunoaşte vreodată: mama şi tata. Ei au dezlegat demult misterul ei, aşa că nu mai are sens ca ea să se zbată, să facă vreun efort în direcţia asta. Puzzle-ul e rezolvat.

Există un punct în viaţa tuturor oamenilor, când decid cine este copilul lor. Aşa vede lucrurile Ivana. Decid pentru el cine este. Şi întotdeauna este vorba de un clişeu sau altul. Despre un doctor de succes, fericit în căsnicie, cu trei copii precoce care or să ajungă la rândul lor mari ceva. Despre o actriţă / cântăreaţă de succes, căsătorită din dragoste cu un bărbat foarte bogat şi cu o căsnicie reuşită. Nu iau în calcul nimic imprevizibil, ori mai puţin destinat succesului. Nu iau în calcul ceva cum ar fi profunda tristeţe asocială care se dezvoltă nejustificat în propriul copil. Nu sunt programaţi ca să vadă asemenea defecte. Chiar şi atunci când nu sunt presanţi sau cicălitori, aşteaptă ca tot ce-şi imaginează să devină realitate. Pentru că văd potenţialul de fericire al copiilor lor şi cât de importantă este existenţa lor. Nu văd cine sunt şi ce vor, ei văd doar ce ar putea fi. Ce ar putea deveni. Ei nu ştiu mai puţin de-atât, ori cum este pentru cineva să eşuezi să mulţumeşti persoanele cele mai apropiate. Precum fiica din faţa ta care te priveşte înapoi cu ochii măriţi de disperare, ştiind că dezamăgeşte cu fiecare pas pe care-l face.

În acest moment particular nici măcar nu este vorba despre ea, absolut deloc, în nici-o privinţă. Subiectul este cu totul altul. Totuşi cei doi reuşesc mereu s-o aducă în prim-plan, să reducă totul la ea. N-ar rata o asemenea ocazie în vecii-vecilor. O transformă cu plăcere în ceea ce este ea cu adevărat, fetiţa lor cea mică şi neastâmpărată.

Astăzi este însă vorba despre soartă, destin, Dumnezeu şi un întreg univers care au complotat pe ascuns să dea un nou impuls vieţilor lor amorţite.

Azi e despre un vis. Nu s-ar gândi nimeni ce sunt în stare oamenii să viseze în nopţile lor lungi şi întunecate, de ce este în stare subconştientul pentru ei. Sau Dumnezeu, în cazul de faţă. Şi totuşi astfel de lucruri se întâmplă chiar şi unor familii ca a ei, liniştite, aşezate, prospere. Li se mai întâmplă să şi viseze. Li se întâmplă şi asta.
Şi când au un vis, se agaţă cu toată puterea de el.
Ce altceva au mai bun?

De dimineaţă erau încă o familie normală şi au făcut ceea ce face toată lumea în week-end, s-au urcat în maşină, au coborât la Carrefour, au purtat câteva discuţii în contradictoriu în privinţa câtorva alegeri culinare, au protestat când partea masculină a familiei a ocupat jumătate din căruciorul de cumpărături cu sticle de bere, iar acesta la rândul lui a protestat când aşteptarea în faţa raionului cu produse cosmetice s-a prelungit prea mult, apoi s-au întors osteniţi acasă. În faţa scării s-au conversat cu o vecină care s-a bucurat s-o vadă pe Ivana, apoi s-au aşezat în sufragerie epuizaţi, aşteptând să treacă timpul.

După ce după-amiaza s-a scurs cu încetineală, au început să audă lucruri. Să aibă aceeaşi vedenie comună.
"Stătea dreaptă în faţa mea, înaltă, subţire, înconjurată de o lumină puternică", rosteşte doamna Popescu, iar vocea ei însumează furie, frustrare.

Gura, uşor bosumflată, gestul teatral prin care îşi împreunează mâinile în poală.
"Sau cel puţin aşa părea de unde stăteam eu, că ţâşneau din corpul ei raze de lumină. Ştiu ce am visat. Era ea, era fecioara Maria. Oricine ar fi recunoscut-o. Şi n-am inventat-o eu, n-aş fi în stare să inventez aşa ceva. Apoi, ştiam că nu visez."

Acum, aici, dreaptă în fotoliul voluminos şi comod din sufrageria inundată de lumina cenuşie, cu pieptănătura răvăşită de somnul de după-amiază. Pe canapea, Cristian, bărbatul ei, refuzând s-o privească. Ivana, în faţa lui, fiica lor rătăcitoare. Triunghiul familial.
"Lasă-mă!", zice bărbatul. "Nu vreau să aud. Dă-mi pace."
"Ea era", continuă femeia ignorându-şi bărbatul.

Îşi răsfiră degetele în aer de parcă viziunea i s-ar afla încă în faţa ochilor.
"Purta o rochie lungă până în pământ, albă, imaculată, şi avea nişte ochi care te sfredeleau până la os. Ochii ăia, Dumnezeule..."

După un moment de pauză, Cristian începe să râdă, obosit, râde în hohote, râsul lui pare însă mai aproape de un acces convulsiv.

Ivana stă mai departe pe scaun privind în jos. Un picior întins înainte, celălalt flexat sub ea. Nu îndrăzneşte să privească pe nimeni dintr-un motiv foarte simplu, se ruşinează. Tatăl său se ridică şi începe să se învârtească prin sufragerie. Desenează cercuri, apoi zigzaguri, triunghiuri, mâinile sale lovesc coapse şi plezniturile rezonează în încăpere. Forţa sa animalică, nestăpânită, trezindu-i Ivanei o repulsie agresivă.
"Fecioara Maria! Ai visat-o pe Fecioara Maria!"
"Lasă-mă să vorbesc", îl repede femeia cu severitate. "Nu mă mai întrerupe."

Îşi întoarce bustul voluminos spre fata sa care n-o priveşte în ochi - amândoi părinţii sunt acum întorşi spre ea de parcă ar fi un soi de arbitru - şi continuă cu o voce tremurătoare:
"S-a uitat în ochii mei, şi mi-a zis: înfiază un copil!... Aţi auzit ce mi-a spus?! Sau trebuie să repet încă odată şi încă odată? Asta este sarcina pe care mi-a încredinţat-o, să înfiez un copil."

Linişte câteva momente. Greutatea acestei însărcinări divine apasă în mod evident pe umerii tuturor. Nici unul din ei n-aude asta pentru prima oară, dar disperarea împiedică apariţia oricărui comentariu. Doar bărbatul se aventurează:
"Eşti doctoriţă, ce dracu', n-ar trebui să crezi în Fecioara Maria, ori în vise."
"Nu vorbi aşa, Cristiane. Nu-l mânia pe Domnu'."

Tac iarăşi, furioşi, revoltaţi. Femeia continuă, numele Domnului pe buzele ei lipit ca o pată de dulceaţă. Epidemia de credinţă lovindu-le familia ca o plagă.
"Nu putem ignora dorinţa lui Dumnezeu. N-o să ne mai meargă bine. N-o să ne mai fie aşa uşor cum ne-a fost până acum, toate ca pe roate. Trăiesc zilnic văzând cum arată răul. Ar trebui să vii o singură zi cu mine la spital şi să rămâi, Cristiane. Să vedem atunci. Să-ţi dai seama şi singur ce îmbuibat eşti, poate o să devii în sfârşit recunoscător pentru viaţa pe care-o duci."

Sprâncenele femeii se unesc, arată înspăimântător, gura, o linie dreaptă pe faţa deformată de cărnurile pe care le adaugă vârsta. Palmele, lipite una de cealaltă, inele scrâşnesc în frecare. În decolteul cămăşii de noapte sofisticate, cu dantele, au apărut pete roşii în jurul pistruilor omniprezenţi. Ivana ştie, când petele apar, este de rău. Cristian, vizibil atins. Nevasta lui ştie, n-ar face un pas peste pragul spitalului, uneori întâmpinând probleme să se urce în pat cu ea, ştiind-o venind din locul ăla.

Dar ea schimbă macazul. Îşi încearcă norocul în alte direcţii, nu vrea să lase neexploatate toate posibilităţile. Cu o voce tremurătoare, face apel la dragostea lor ofilită:
"Nu vezi cât sufăr? Nu-ţi pasă?!"

Bărbatul, un pic derutat.
"Glumeşti, nu?!"

Dar femeia o dă înainte:
"Am muncit pentru tine treizeci de ani, treizeci de ani am rânit în casa asta, ţi-am fost slugă şi te-am hrănit şi am spălat după tine. Ţi-am făcut o casă şi o fată, chiar nu am nici un drept?"

Iar el începe să urle încercând să pună punct:
"Ce nu e clar? Nu, sunt, de, acord! Sunt bătrân! Nu mai am timp! Când să creştem un copil?"
"Dacă Dumnezeu ne pune să facem asta, precis are EL un plan. De ce îţi faci atâta griji, totul se rezolvă de la sine, totul are o rezolvare."
Dumnezeu în sus, Dumnezeu în jos, oriunde ai întoarce capul. Casa lor e binecuvântată.
"De ce să mai luăm un copil? Să facem ce cu el?"

Pentru că nu există un plan în privinţa a ceea ce s-ar putea face cu un copil, femeia tace aţintindu-l cu o privire rănită. Iar bărbatul porneşte din nou, încolţit, aţâţat, în descoperirea argumentelor juste cu care să oprească acest lucru de la a se întâmpla.
"Nu suntem părinţi buni! Uită-te la fiică-ta!"

Ivana cu privirea în pământ, iată cum discuţia ajunge din nou la ea. Dacă ar fi să-şi cumpere chiar şi o nouă maşină, tot la persoana ei s-ar ajunge. Doamna Popescu, deranjată:
"Ce e în neregulă cu ea?!... Este o fată extraordinară. E frumoasă, e sănătoasă, îi merge mintea, chiar nu înţeleg ce vrei să spui."

Bărbatul, dispreţuitor, şuierând printre dinţi:
"Ştii şi tu prea bine cine este fiică-ta, ştii şi singură. Uite-o aici, uită-te la ea bine. O vezi?!"
"Taci, Cristiane."
"Aminteşte-ţi când vine şi stă holbându-se la un perete cu pupilele dilatate. Asta trebuie să ai în cap când te apucă să mai vrei un copil."
"Taci. Te rog, taci!"
"Bineînţeles, tac, pentru că te temi de ea. Te temi să nu o deranjezi, să nu cumva s-o jigneşti cu ceva pe sensibila de fii-ta şi să-şi ia din nou zborul!"

Bărbatul pare pe punctul de a-şi ieşi din minţi.
"Poate dacă n-o snopeai atâta în bătaie, poate nu fugea de-acasă", zice femeia şoptit.
"Exact, asta vreau să spun şi eu, nu sunt un bun părinte. Nu zic, poate am greşit şi noi faţă de ea, cine poate ştii. Adevărul este că n-am răbdare, când mă uit la ea îmi vine s-o omor în bătaie, ăsta-i singurul lucru care-mi vine, şi de aceea nici nu vreau să am alţi copii."

Dar femeia plusează, cu o falsă veselie în glas:
"Eee, vezi? Acum ai ocazia să te schimbi. Ţi se oferă a doua şansă. Poate că asta vrea Dumnezeu cu noi, să ne schimbăm. Nu crezi că e timpul să facem şi noi ceva bun? Să devenim mai buni?"

Bun. Au încetat să mai facă ceva bun de mult. Bărbatul îşi acoperă faţa cu palmele pentru o secundă, apoi cele două palme îi alunecă într-o mişcare descendentă prin care doreşte să alunge ceva de la sine. Apucă paharul de pe masa din faţa sa, jumătate plin cu whisky şi îl dă pe gât. Apoi îl trânteşte înapoi. Fundul paharului în contact cu suprafaţa mesei scoate un sunet care o face pe Ivana să tresară.

Tatăl ei întoarce capul şi priveşte pe geam. Ceafa lui groasă. Burta uriaşă. Braţe groase, umeri puternici, prea proeminenţi, burta deformată susţinută de trunchiul fără formă, două picioare caricaturale, prea subţiri. Gâtul gros, scurt între umerii largi, fălci pătrăţoase, ataşate unui cap fioros. După un an în care nu şi-a mai văzut părinţii, aceştia par dintr-o dată expandaţi în trăsături pe care nu le observase înainte. În timp ce Ivana îşi analizează cu privirea aceasta lipsită de iubire tatăl, bărbatul este pregătit să dea verdictul, aşa că rosteşte morocănos:
"Nu, exclus. Nu."

Ivana se întreabă de unde a mai apărut de data asta mama ei cu aşa ceva. Până acum a fost la vrăjitoare, pe la femei care i-au făcut horoscopul, pe la babe care au descântat-o de nenoroc. Acum a ajuns la fecioara Maria.

Ştie. E timpul să fugă de-acasă din nou. Priveşte uşa cu jind. Tensionată.


Citiţi următorul episod aici.