Krazy Kat Klub - masa mea din copacul meu!

Mereu mi-am dorit să scriu despre Krazy Kat - cafeneaua cu masă în copac, din Washingtonul anilor '20, secolul trecut. N-am avut ce să scriu şi asta pentru că nu mi-a trecut prin minte altceva în afară de ciuda imensă şi invidia cea mai verde din câte există, pe cei din fotografiile cu pricina. Adică de ce stăteau ei acolo bine mersi, în copac, şi eu, biata de mine, doar mă uitam lung la mutrele lor satisfăcute, de la zeci de ani şi mii de kilometri distanţă?! Aş fi preferat să fie pe dos. Nu, de fapt nu ţin deloc să trăiesc în Washington, în anul 1921, ieşindu-mi din piele şi timpul firesc, ci doar să mă lăfăi şi eu la cafea într-un copac stufos. Şi umbros. Şi ghindos (pentru că rimează). Iar în jur să fie linişte. Nimic din zgomotele prezentului. Nici ţipenie de om, maşini, picamere, claxoane, discuţii, înjurături, muzică, cronţăituri de seminţe sparte între dinţi, TV, radio...

Fetele din fotografie sunt mai mici la ani decât mine, şi totuşi au murit, poate chiar înainte de a mă fi născut. Nu înţeleg prea bine cum vine asta. Pentru mine sunt vii. Le văd lăbărţate pe scaune, obraznice (sau impertinente!), cu ciorapii lăsaţi să atârne - ba nu, sunt atent rulaţi cât să dezgolească genunchii - au coafuri şic, zburlite, şi haine lălăi din cârpe. Fustele sunt mai scurte decât ar fi trebuit să fie la vremea aceea. Tipul discută cu singura tânără care poartă pălărie. Ea ţine în mână o ceaşcă nedrept de frumoasă (spun nedrept pentru că nu e a mea, desigur).

Se pare că s-au păstrat şase negative de sticlă cu numele Krazy Kat Klub. Din mici informaţii găsite pe ici-colo am aflat că era locul de întâlnire al boemei, văzut ca rău famat - plin de pictori, poeţi, beţivi trişti, adolescenţi, actori şi alţi subversivi ai vremii. Sunt convinsă că erau interesanţi - se vede din fotografii - însă eu vreau doar copacul cu masă, scară şi ceaşcă! Atâta. Pe uşa de intrare în club era desenată o pisică strâmbă, cu nasul lung. Labe împleticite, groase. Pentru că era beată sau nebună, alerga cu labele din spate în aer. Nu se poate spune că era o pisică arătoasă. Aşa pot şi eu să pictez. De fapt numai aşa.

Într-una dintre fotografiile păstrate, o fată stă cu picioarele pe masă şi se uită direct la fotograf. Tânărul de lângă ea priveşte o altă femeie ce se preface că nu se uita la nimeni. Toţi sunt priviţi de fotograf, care la rândul lui e cocoţat pe ceva. Probabil pe o scară. Sau pe un gard, nu ştiu, pentru că el nu apare în imagine. Oricum, nu e important. Ideea e că oricine se va uita la fotografii să-şi pună pofta în cui şi nu care cumva să se gândească măcar că i-ar plăcea să intre în ele. Nu îngădui aşa ceva! Voi lăsa doar pe cine vreau eu! Aşa, am spus ca să ştiţi...


Fotografii preluate de pe http://www.shorpy.com