Panseuri involuntare XX (Cangurul / Nervi / Despre otomani)

Cangurul e mare şi înclinat.
El aleargă în două picioare,
adică sare, nu poate să meargă.
Cangurul arată în formă de câine
care sare în două picioare,
dar el are patru.
Un cangur are un suport unde îşi ţine copilaşul.
Un fel de poală.
Un cangur e din generaţia iepurilor.


Nervii sunt crize.
Atunci când nu ne convine ceva
ne enervăm
şi aşa producem nervi.
Nervii sunt nişte sentimente nervoase.
Nişte microorganisme care sunt în cap,
iar când le e foame,
le e sete sau sunt supăraţi
încep să bată cu un ciocănaş în cap.
Nervii sunt nişte părţi ale organismului
care ne ajută să gesticulăm.
Nervii sunt nişte încordaţii ale creierului.
De exemplu, când scoţi o măsea,
trebuie să ai grijă să nu atingi nervii.


Dacă aş fi trăit înainte cu 60-70 de ani
mi-aş fi cunoscut mai bine bunicul, fiind copil.
Dar când era domnitor Cuza
Oamenii erau drepţi de ei însuşi.
Mi-ar fi plăcut să fiu în secolul XIII,
deoarece voiam să văd un război.
Sau în epoca bronzului
pentru că erau toate obiectele din bronz.
Deşi altă atracţie o reprezenta epoca de piatră
când erau dinozauri şi nu era atâta poluare.
Totuşi, în secolele XIII-XIV
se purtau multe războaie
şi-aş fi fost şi eu un erou.
Sau într-o perioadă
când oamenii nu ştiau absolut nimic
ar fi fost bine să trăiesc.
I-aş fi învăţat eu cum să facă focul.
Iar dacă aş fi trăit în epoca medievală
aş fi văzut otomani
pe care cu siguranţă i-aş fi învins.

---

Motto: "Să cretinizăm limbajul"

(Gellu Naum)

Mai întâi mi-a căzut sub ochi un motto de pe Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. "Război înseamnă să mergi la război, să vii de la război şi după aia să visezi război". O fetiţă de 6-7 ani avusese norocul să fie auzită de pictorul Dorel Zaica. Atunci mi-a venit pofta de a-l cunoaşte pe omul ăsta, care încă ştie să se mire şi să caşte gura la chestiile fabuloase pe care le spun copiii.

Apoi a fost o carte: Experimentul Zaica, semnată de Irina Nicolau, Daniela Alexandrescu şi Ciprian Voicilă. După aceea, un interviu al meu cu profesorul Zaica, din care aflam că de vreo 35 de ani face acest experiment de creativitate pe care, apoi, vreun an de zile am încercat să-l preiau şi eu. Şi din răspunsurile culese au ieşit aceste poezii.

Se spune că scrisul e o activitate solitară. Presupune izolare sau chiar o anume deprivare senzorială. În colectiv se fac alte chestii, se sapă şanţuri, se joacă fotbal. Poezia e cu totul altceva. Dacă aşa se spune, nu înseamnă că e şi adevărat.

Poeziile astea au ieşit din punerea în comun a minţilor. O colaborare. Subsemnatul a conceput câteva întrebări, profesorii de la şcolile pe care le-am contactat i-au luat la întrebări pe copii şi aceştia au dat, în unele cazuri, răspunsuri năucitoare. Răspunsuri din care am încercat apoi să creez o limbă comună. A ieşit o poezie deloc puerilă, care conţine chiar un fel de înţelepciune involuntară. Pentru că în majoritatea cazurilor copiii nu îşi dau seama că au har. Habar n-au că lucrurile debitate de ei au valoare. De fapt, nici unul dintre participanţii la experimentul de faţă nu se poate considera autor al acestor versuri.

Dar câţiva dintre copiii care au dat răspunsuri deştepte tot merită numiţi: Andreea Mărgărit (cl. a IV-a, Băneşti), Alexandru Crăciun (cl. a IV-a, Câmpina), Raluca Bălăşescu (cl. a V-a, Câmpina), Andreea Bârlează (cl. a V-a, Măgureni).

(Sorin Stoica)