La Malcontenta cea de viaţă pierzătoare

Nu mai puteam să dorm, să fac dragoste şi nici să beau,
rochiile mi le aruncasem pe Canale di Fusina, ca nişte cadavre visînd,
mintea mi-era mîncată de lepră, pustie cu tine în gînd,
bărbat nu mi-erai, nici doge, ci neştiut iubit spasmodic,
pe care-l rîvneam cu dinţii mei ascuţiţi, bolborosind haotic.
La San Sebastian clopotele băteau pentru ochii goliţi, cu cearcăne,
în care oglinzi holbate, intrate pe dinăuntru, fluturau steaguri galbene,
mi-era frică de patima nevăzută, de colcăitul măruntaielor demente,
care o luaseră razna cu mine cu tot, scrîşnind în bezne,
cele pe care nu le voiam, deşi se aflau lipicioase în mine,
căci eram femeie de argint aurit, cu pielea smeadă-mierie.
Nu mai ştiam nici cum să simt,
buzele mele se smoliseră de orice fel de atingere,
numai de zidurile bisericii dac-ar fi fost zdrenţuite,
poate atunci s-ar fi liniştit şi n-ar fi pierit.
Păcătoasa de carne se-nfrăgezise ca o văduvă sidefie,
cu luntrea ieşind din ea însăşi şi, totuşi, putrezind de vie,
moarta moartelor eram, nebună, bolnavă,
himerizam dup-un bărbat pe care-l înghiţisem cu otravă.
Şobolani aveam pe limbă,
corabia beată se scufunda năvălitoare
pe cînd înaripaţi buhăiţi trebăluiau la mintea mea.
Aveam nevoie să fiu rănită pînă la sînge,
ca să învăţ de la-nceput ce-nseamnă a plînge.