Schiţă la conceptul de maestru
-lui V.D.Z.-

Se spune că maestrul nu este acolo unde-l cauţi, ci acolo unde îl găseşti. Şi care dintre cei care şi-au căutat, cu bună ştiinţă, un maestru ar putea nega lucrul acesta? Nu cred că există drum spiritual drept, fără ocolişuri, fără îndoieli, pavat numai cu certitudini. Pentru că, dacă am avea numai certitudini, nu am mai avea nevoie de maestru. Aproape că îmi vine să cred că maestrul nici nu se caută, el se găseşte. Dar de ce avem nevoie de maestru? Care este rolul lui? Cum se desfăşoară o relaţie de discipolat? Şi care este finalitatea ei, ce-şi propune ea? Şi, în cele din urmă, care este finalul? O să încerc să răspund, pe rând, la aceste întrebări, dar răspunsurile mele nu vin dintr-o zonă a experienţei, a deja ştiutului, a aprioricului, ci, mai degrabă, din acel spaţiu pe care sentimentul incipient că ai în preajmă un maestru îl deschide.

Mai întâi, de ce avem nevoie de maestru? Pentru că nu ştim nici ce cuprindem, nici ce putem cuprinde. Nu ştim care ne este rostul, nici care ne poate fi rolul. Nu ştim ce să facem cu noi înşine, cu ceea ce simţim că deţinem sau am putea deţine. Nu ştim spre ce să ne îndreptăm, cum nu ştim prea bine nici pe ce drum suntem. Uneori, nu ştim nici măcar dacă suntem pe vreun drum. Orbecăim în întuneric, neputincioşi, şi lumea ajunge să ni se pară, dintr-o dată, tristă, ba chiar lucrând împotriva noastră. Ne pierdem reperele, dacă le avem, ne îndepărtăm de ceea ce credeam că ne este bun sau ne este dat. Staţionăm în intervale străine, care nu ne aduc nimic. Întârziem acolo unde nu avem, de fapt, ce căuta. Ne risipim, pierzându-ne în zadar. Ne dizolvăm în nimic. Dar pentru a începe să cauţi un maestru este necesară conştientizarea risipei în care te complaci, a falsului în care stagnezi, a inautenticului, a străinului de tine însuţi. Căutându-ţi drumul şi negăsindu-ţi-l, începi să putrezeşti. O duhoare străină, dar pe care o simţi ca venind din tine, începe să te stăpânească. Şi atunci purcezi la a căuta. Nu ştii prea bine nici unde, nici ce să cauţi. Încerci. Lupţi. Speri. Începi să construieşti scenarii, să ai speranţe. Instinctul se întâmplă să te îndrume spre locul potrivit. Dai de un om. Crezi că l-ai găsit. Eşti, dintr-o dată, optimist. Aproape că răsufli uşurat. Şi, fiind sigur că ai găsit ce căutai, sufletul ţi se dilată de bucurie. Dar trebuie, mai întâi, să dovedeşti. Cu alte cuvinte, meriţi să fii primit? Vei avea acces acolo unde vrei să ajungi? "Ce deţii?", vorba lui Noica, întrebare schizofreniantă pentru orice viitor discipol. Aici este locul unde fiecare vine cu ceea ce a fost în stare să acumuleze, dar şi cu ceea ce este capabil să acumuleze.

Care este rolul maestrului? Tocmai acela de a-ţi provoca deschiderea spre zarea ta, de a te obliga să ieşi din tine, de a te pune faţă în faţă cu neputinţele tale, de a te ajuta să le transformi în putinţe. Maestrul preia, pe drumul tău, atât rolul mamei, cât şi cel al tatălui. El devine unic pentru că este capabil a imagina toate nevoile tale. Şi nu numai a imagina, ci şi a rezolva, cu ajutorul tău, aceste nevoi. Dar pentru ca toate astea să devină posibile, este nevoie de dragoste. O dragoste care nu seamănă cu cea pentru părinţi, dar care o cuprinde sub alt chip şi într-o altă formă. Fără iubire, o relaţie de discipolat nu este posibilă. Dacă piramidele s-au putut înălţa din "datoria" de sclav, discipolatul creşte din iubire, trudă, resemnare, voinţă de a reuşi, efort continuu, ba chiar şi din lacrimi şi disperări. Maestrul iubit este punctul absolutului la care vrem să ajungem, introiectat tocmai prin chipul său, datorită iubirii. Este o zare de cucerit şi de asumat. Este "acolo"-ul despre care vorbeşte Andrei Pleşu în Angeologia sa. Este "intuiţia cea mai la îndemână a tuturor transcendenţelor." Maestrul este orizontul celui aflat pe drum, este punctul în care converg idealurile sale, este încă neatinsul. Reperul, fără de care realul îşi pierde sensul. Este măsura sa, cea pe care tinde să o atingă la capătul acestui travaliu. Pentru că o relaţie de discipolat nu este, în nici un caz, o grădină a Edenului, cu toate că şi asta este. Este locul în care cazi şi din care încerci să te ridici. Este locul unde ai şansa de a ţi se întinde mâna de ajutor. Este locul unde te opinteşti şi unde sângerezi. Unde poţi plânge şi unde te poţi regăsi. Este travaliul vieţii spirituale a oricărui discipol. Locul naşterii omului care vei fi, a omului întreg. Dar este şi locul unde, fără sprijin şi fără ajutor din afară, cu greu poţi reuşi. Iar maestrul tocmai de aceea există, pentru a te sprijini şi a te ajuta. El este acel afară al tău, pe care, deocamdată, îl întruchipează. Astfel se desfăşoară o relaţie de discipolat, prin intermediul intervalului de nesublimat dintre ceea ce eşti de la natură şi cultura ta şi ceea ce poţi deveni de la cultură. Dar intervalul care trebuie parcurs se poate transforma în vid, încremenit fiind în contemplarea rătăcitoare a idolului. Pentru ca drumul prin interval să fie posibil, nu idolul trebuie îmblânzit, ci imaginea lui, astfel încât, din împietrit impresionantă, să se transforme în normalul de care fiecare are nevoie. Deoarece idolul întruchipat de maestru nu este altceva decât "sinele lărgit" de care vorbea Noica, "extensia sinelui" de care vorbea Pleşu, lărgirea eu-lui propriu.

Ce-şi propune o astfel de relaţionare? Nimic altceva decât tocmai eliberarea, cu speranţa saltului pe drumul propriu, în zarea ta. Nu continuarea drumului maestrului, ci asumarea privilegiului locului propriu, de unde să străluceşti după propriile puteri. Maestrul nu poate decât să-ţi promită o stea pe un cer, dar nu poate să ţi-o şi dea. Asta numai de tine depinde, discipolule.

Iar finalul unei astfel de relaţii este, din nefericire, paricidul. Uciderea simbolică a maestrului, pentru zborul pe cont propriu al discipolului. Nu cu tot cu maestru îţi poţi lua drumul în picioare, ci părăsindu-l, lăsându-l în urmă, "dezrobindu-te" de el. Aşa cum nu cu părinţii urmează să-ţi trăieşti viaţa de adult, ci părăsindu-i, decuplându-te de ei. Eliberându-te.

Cum spuneam, travaliul acesta, care uneori poate dura decenii, este nu numai unul sfâşietor de greu, ci şi unul infinit de minunat. Ca întotdeauna, contrariile se întâlnesc şi aici. Ai vrea să rămâi ceea ce ai fost, dar şi să devii ceea ce poţi devenii. Ai vrea să rămâi copil, dar să te şi maturizezi. Copil şi părinte, discipol şi maestru, alegerea este grea dar obligă la soluţia finală, una singură. Zarea ta, drumul tău, totul pe mâna ta. Dacă vrei, dacă poţi, dacă eşti în stare.