Propuneri de reformă a sistemului de învăţământ superior din România

1. Introducere. Starea actuală

2. Asigurarea democraţiei universitare
· Limitarea mandatelor în funcţiile de conducere
· Eliminarea conflictelor de interese din cadrul comisiilor decizionale
· Transparenţa deciziilor şi accesul la informaţie
· Redefinirea autonomiei universitare prin reconsiderarea raportului dintre cadrul universitar şi instituţia publică
· Relaţia dintre student şi cadrul universitar să fie supusă reciproc controlului

3. Aspecte ale finanţării din banii publici

4. Restabilirea demnităţii profesionale şi morale a cadrului didactic universitar
· Redefinirea criteriilor de apreciere ştiinţifică şi didactică a universitarilor
· Combaterea corupţiei universitare, a despotismului universitar, a politizării universităţilor
· Rolul instituţiilor academice române ca vârf de lance al civismului universitar

5. Asigurarea transferului între generaţii trebuie să conducă la promovarea valorii
· Ocuparea posturilor universitare pe baza recunoaşterii valorii ştiinţifice prin criterii obiective, unanim acceptate în centrele universitare de tradiţie din Europa şi Statele Unite
· Alinierea gradelor didactice la normele europene
· Definirea şi respectarea vârstei de pensionare

6. Încurajarea cercetării ştiinţifice
· Delimitarea între risipă şi eficienţa în cheltuirea banilor publici
· Dialog şi cooperare între cercetătorii români, precum şi între cercetătorii români şi străini
· Obligativitatea cadrelor didactice de a avea publicaţii recente în reviste de circulaţie internaţională
· Situaţia doctoratelor: o inflaţie nesănătoasa ce trebuie stăvilită

7. Reorganizarea sistemului universitar
· Fondurile universitare: insuficiente şi insuficient controlate
· Creşterea exigenţei în evaluarea calităţii procesului de învăţare al studenţilor
· Reevaluarea periodică a corpului profesoral
· Reevaluarea periodică a instituţiilor universitare
· Reforme în sistemul de organizare al universităţilor şi al centrelor universitare

8. Autorii studiului şi lista deschisă de semnături

---

În ciuda speranţelor de a intra în normalitate, învăţământul universitar din România s-a confruntat în perioada de după 1990 cu un continuu proces de degradare. Pentru a ilustra amploarea acestui fenomen, e suficient să amintim că nici o universitate din România nu este inclusă în clasamentul primelor 500 de universităţi din lume, sau în primele 100 din Europa (vezi, de exemplu, http://ed.sjtu.edu.cn/ranking.htm). Sistemul academic românesc este sursa unui exod de proporţii al tinerilor valoroşi peste hotare, mulţi dintre aceştia considerând emigrarea drept unica şansă de realizare profesională. Oare chiar nu există nici un interes general ca ei să rămână în România? Programul Return To Romania, iniţiat de administraţia americană, încurajează absolvenţii diferitelor programe academice să revină în România şi reprezintă un important semnal al preocupării pe care acest fenomen îl ridică pe plan internaţional. Pe plan european, România este semnatară a Declaraţiei de la Bologna, din 2000, în care se estimează că până în 2010 se va crea spaţiul unic european în domeniul învăţământului superior. Conform celor declarate de domnul Ministru al Educaţiei, Învăţământului şi Tineretului la deschiderea anului universitar de la Iaşi, până în mai 2005, când va avea loc în Norvegia următoarea conferinţă a miniştrilor responsabili pentru învăţământul superior, trebuie creată o instituţie care să evalueze calitatea sistemului de învăţământ universitar. Ar fi important ca înainte de realizarea unei evaluări, sistemul de învăţământ să aibă şansa de a integra în evoluţia sa schimbări fundamentale, care să-i sporească atât eficienţa, cât şi felul cum este privit pe plan internaţional. În acest context credem ca suntem în cel mai potrivit moment al iniţierii unor reforme de fond ale sistemului universitar românesc, reforme care să răspundă cerinţelor şi aşteptărilor integrării euro-atlantice a României, dar mai ales datoriei pe care o avem de a forma o elită reală a intelectualităţii române .

La fel ca în toate ţările Uniunii Europene, şi în România viaţa universitară ar trebui să graviteze în jurul unor elite creatoare de şcoală, cu ridicat potenţial de cercetare şi de transmitere a informaţiei. România deţine o tradiţie deosebită în această direcţie, o tradiţie a cărei brutală întrerupere a creat astăzi consecinţe culturale care sunt la baza unora dintre fenomenele care vor fi discutate în prezentul document. La începutul secolului XX minţile luminate de atunci, fiind girate de naţiune, şi-au pus amprenta pe evoluţia sistemului de educaţie din epocă, fenomen cu consecinţe dintre cele mai faste în evoluţia ţării. Astăzi, România este ţara de origine a multor cadre universitare şi multor cercetători care ocupă importante poziţii academice în universităţile şi laboratoarele cele mai bine cotate din întreaga lume. Este posibilă crearea unei astfel de elite academice care să-şi continue activitatea în România?

Degradarea de ansamblu a vieţii universitare româneşti de azi nu se datorează în nici un caz unei eventuale incapacităţi intelectuale a românilor, ci a unor motive specifice sistemului academic românesc. Scopul studiului de faţă e să prezinte aceste cauze ale degradării şi să propună soluţii concrete de remediere a unora dintre cauzele care stau la baza absenţei performanţei şi competitivităţii, a emigraţiei universitare şi a lipsei de perspectivă în cele mai multe dintre domeniile cercetării ştiinţifice şi ale vieţii universitare.

Pentru a sublinia de la început un cadru al răspunsului cuprins în documentul de faţă, ar trebui amintit că în prezent există o tendinţă a lumii universitare româneşti ca profesorii să nu respecte condiţiile de valoare unanim acceptate în instituţiile de învăţământ europene sau nord-americane de tradiţie şi valoare recunoscute. Unele dintre persoanele care hotărăsc destinele universitare în România de azi interpretează în multe situaţii după bunul plac principiul autonomiei universitare şi induc în cadrul sistemului academic condiţii de promovare bazate pe obedienţă şi nepotism, mai degrabă decât pe valoare.

Este deci necesara o reformă urgentă a învăţământului universitar românesc, cât încă mai e timp, câtă vreme există încă potenţialul păstrării unor tradiţii în cercetare, câtă vreme se poate crea un cadru academic competitiv de manifestare al inteligenţei pure, nepervertite, recunoscută pe plan internaţional şi formatoare la rându-i de şcoală. Pentru aceasta, grupul nostru, alcătuit din universitari cu dorinţa de a urgenta procesul de reformă al învăţământului românesc, evidenţiază punctele nevralgice ale sistemului educaţional şi propune soluţii de însănătoşire rapidă.

Menţionăm că toate propunerile pe care le facem în acest studiu sunt deja adoptate în absolut toate mediile universitare din ţările membre ale UE.





· Limitarea mandatelor în funcţiile de conducere

Amintim aici situaţii cunoscute din universităţi de tradiţie din România când mandatele de activitate ale unor factori de conducere au fost prelungite pe o perioadă de peste un deceniu. Pe lângă încălcarea unei tradiţii încetăţenite în universităţile de renume, această menţinere în poziţii de conducere este periculoasă, pentru că se poate transforma într-un instrument de influenţă şi blocaj. Perenitatea unei poziţii de decizie ocupată de una şi aceeaşi persoană ajunge să servească mai mult celor aflaţi în poziţii de conducere mai degrabă decât instituţiei pe care aceştia ar trebui să o servească şi să o reprezinte.

Principiul alternanţei va readuce democraţia în viaţa universitară românească. Democraţia universitară este esenţială, deoarece doar într-un mediu democratic valorile pot fi recunoscute, selectate şi promovate, şi doar într-un astfel de mediu se pot obţine rezultate de performanţă. Acesta este, în fond, principiul valoric fundamental al vieţii universitare din spaţiul euro-atlantic. Pentru a asigura stabilitatea pe termen lung a unui proces de cercetare şi învăţământ de calitate, e necesară participarea la vot a tuturor membrilor universităţii, de la preparator şi laborant până la profesor, şi nu doar a unui numar restrâns de persoane aflate deja la conducerea universităţii. În realitate, când baza celor care iau decizii este restrânsă, se întâmplă ca unele cadre universitare să ajungă să se voteze între ei, blocând procesul natural de ascensiune a noilor valori, a noilor idei şi tendinţe din lumea academică. Este în consecinţă necesar a fi statuat clar, prin norme bine definite şi a căror aplicare să fie atent urmărită, că alegerea trebuie făcută pe o perioadă de patru ani, şi că nici un membru al echipei alese la conducerea universităţii nu are dreptul să fie reales decât cel mult pentru încă o legislatură. Acest mod simplu şi eficient de restaurare a democraţiei universitare prin alternanţă va spori preocuparea şi responsabilitatea celor aleşi în funcţie de decizie în fiecare universitate. În cazul în care, invocându-se autonomia universitară, grupul celor care se agaţă de funcţii sau care încearcă să îşi perpetueze influenţa la care au ajuns în mod nedemocratic se opune acestei reforme, e de aşteptat o intervenţie directă a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru soluţionarea situaţiei şi organizarea de alegeri în conformitate cu regulile academice în vigoare.

· Eliminarea conflictelor de interese din cadrul comisiilor decizionale

Experienţa arată că, în condiţiile menţinerii la conducerea unei facultăţi sau universităţi a aceleiaşi echipe pe o perioadă îndelungată de timp, în sânul echipei pot apărea polarizări, având la bază grupuri de interese. În astfel de situaţii conflictuale interne, se poate ajunge ca un factor de răspundere să profite de funcţie, să ajungă la obţinerea de avantaje pentru unul sau altul din membrii echipei. Aceste condiţii particulare duc la neglijarea intereselor majore ale instituţiei universitare. Pe termen lung, conflictele interne din cadrul unei instituţii sunt o cauză a blocajului şi a stagnării şi ele ajung să motiveze tinerii să îşi caute împlinirea profesională în altă parte, în alte culturi academice, acolo unde situaţiile conflictuale nu ajung să fie perdante pentru toată lumea şi unde atmosfera academică e mai propice activităţii didactice şi de cercetare.

Singurul interes care ar trebui să primeze pentru liderii aleşi democratic este bunul mers al instituţiei de învăţământ pe care o reprezintă. În momentul în care favorizarea unuia sau altuia dintre membrii echipei alese este flagrantă, cei care au abuzat de încrederea comunităţii academice ar trebui sancţionaţi la următoarele alegeri, dacă democraţia universitară ar fi funcţională. Priorităţile de management universitar pot fi descrise şi propuse forului conducător universitar de către specialişti angajaţi pentru acest scop, iar interesele universitare pot fi evaluate de o comisie multidisciplinară independentă de conducerea universităţii. Astfel de reguli de evaluare internă ar trebui să se aplice şi finanţărilor interne, pentru a se evita situaţiile de conflict de interese în cadrul finanţărilor facultăţilor.

Soluţia este introducerea imediată în învăţământul superior a unor reglementări de conduită academică privitoare la conflictele de interese ce pot apare în situaţiile de angajare, promovare, ocuparea funcţiilor de conducere, exercitarea votului, salarizarea diferenţiată, competiţia deschisă dintre angajaţi, finanţarea unor proiecte de cercetare sau învăţământ, direcţionarea fondurilor alocate din banii publici într-o manieră preferenţială.

· Transparenţa deciziilor şi accesul la informaţie

Un semn sigur al ţinerii în secret a manierei discreţionare de alocare a fondurilor sunt cheltuielile direcţionate exclusiv pe clinica sau catedra unor lideri universitari. În secret pot fi ţinute şi posturile disponibile pentru promovări în catedre, cu scopul de a fi rezervate unor favoriţi sau, dimpotrivă, pentru a fi ţinute la distanţă de posibilii candidaţi nedoriţi de şefii de catedră. Acordarea burselor pentru studenţi şi absolvenţi poate fi de asemenea pusă în practică într-o manieră discreţionară, fără o selecţie pe criterii de valoare, în condiţiile competitivităţii universitare. Astfel de practici constituie sursa unui extrem de grav viciu de sistem, care ar putea fi principala cauza a blocajului calitativ în care se află în prezent sistemul academic românesc. Criza de comunicare care există din interiorul universităţilor, întreţinută sau nu, contribuie în timp la instalarea dezinteresului cadrelor didactice faţă de instituţie.

Soluţia concretă pentru soluţionarea acestor elemente de ambiguitate care pot ascunde abuzuri în funcţie poate fi făcută prin următoarele metode simple:

- Votarea bugetului facultăţilor şi respectiv al universităţilor în adunare generală şi publicarea lui în presa locală şi centrală pentru a preveni eventualele procese generatoare de corupţie;
- Publicarea din timp a poziţiilor universitare vacante în presa locală şi centrală precum şi pe pagina de web a universităţilor; unele institute de cercetare şi universităţi de tradiţie pot considera publicarea anunţurilor de posturi disponibile la nivel de profesor şi conferenţiar în publicaţiile internaţionale de specialitate şi în bazele de date ale asociaţiilor profesionale;
- Publicarea din timp a locurilor pentru burse universitare şi postuniversitare în vederea organizării de concursuri pentru ocuparea acestora; publicarea criteriilor după care vor fi analizate dosarele de candidaturi;
- Publicarea şi transmiterea prin poşta electronică ("mass mail") tuturor cadrelor didactice ale unei universităţi sau facultăţi deciziile luate de conducerea respectivei instituţii.
- Înfiinţarea unei organizaţii non-guvernamentale care să depisteze şi să corecteze eventualele nereguli sau abuzuri.


· Redefinirea autonomiei universitare prin reconsiderarea raportului dintre cadrul universitar şi instituţia publică

Democraţia unei comunităţi universitare trebuie lăsată să se dezvolte, să i se permită a-şi alege liderii şi a-i îndritui cu puterea reprezentării universitare şi a gospodăririi instituţiei în mod direct, deschis şi altruist. Aceasta este adevărata autonomie universitară. Autonomia universitară nu trebuie să depăşească însă limitele democraţiei din sânul instituţiei, la care participă toţi angajaţii universităţii, de la preparator până la rector, de la tehnicieni şi laboranţi, până la profesorii universitari.

Termenul de autonomie universitară a fost până acum adesea interpretat în mod eronat, voit sau nu. În numele acestui principiu s-au elaborat regulamente noi, de multe ori restrictive. De exemplu, regulamente intrauniversitare care invocau autonomia universitară au permis exclusivitatea participării la vot a unui număr restrâns de profesori, care au format astfel un "perpetuum mobile" al autoinvestirii cu putere de decizie. Prin acest mecanism se menţin la conducere aceiaşi profesori care se autoaleg vreme de mai multe perioade electorale interne. De asemenea, în numele aceleiaşi autonomii universitare, au fost adaptate criteriile de eligibilitate pentru profesorii în vârstă de peste 65 de ani.

O trăsătură frapantă a vieţii academice în România este ascendenţa periculoasă a persoanelor asupra instituţiilor. Respectarea ad literam a unor statute, regulamente sau proceduri este esenţială pentru asigurarea unui climat democratic într-o instituţie de învăţământ superior, pentru calitatea vieţii ştiinţifice, pentru calitatea cursurilor care se predau, pentru calitatea cercetării. Orice substituire a legii prin voinţa unei persoane sau a unui grup de persoane poate cu uşurinţă să conducă spre dereglări de funcţionare a instituţiei în sens dictatorial sau anarhic.

Autonomia universitară trebuie să implice capacitatea conducerii unei universităţi de a hotărî rapid şi eficient asupra utilizării unor resurse, dar numai în mod deschis, nediscreţionar, democratic (vezi, de asemenea, capitolul 3). În orice alt fel, manipularea acestor fonduri ar putea fi realizată spre interesul unor lideri ai universităţii. Autonomia universitară autentică nu are nici o legătură cu dispreţul faţă de lege sau cu impunerea unor legi proprii, "originale", nedemocratice, de "stat în stat", interpretate după bunul plac şi întru slujirea intereselor individuale sau de grup a liderilor universitari. Soluţia cea mai potrivită, în cazul lipsei de transparenţă, este ca statul, în calitate de principal finanţator al universităţilor de stat şi de administrator al banilor contribuabililor, să intervină prin intermediul justiţiei pentru a ancheta eventuala alocare ilegală de fonduri din interiorul universităţilor.

· Relaţia dintre student şi cadrul universitar să fie supusă reciproc controlului; creşterea rolului studenţilor în aprecierea cadrelor universitare

În universităţile europene sau nord-americane, cu cât prestigiul universităţii e mai mare, cu atât creşte şi gradul de exigenţă faţă de student. Printre studenţi se află şi se formează profesorii şi cercetătorii de mâine. Ei reprezintă viitoarea generaţie, cei care vor prelua tradiţia elitei în fiecare cultură. În schimbul exigenţelor academice, universitatea înţelege să recunoască maturitatea studenţilor. Studentul poate discerne şi aprecia talentul şi pregătirea profesională a dascălilor săi, arătându-le şi un respect pe măsura calităţilor acestora. Un sistem universitar sănătos nu are decât de câştigat de pe urma exprimării personalităţii studenţilor, pentru că studenţii reprezintă feedback-ul cel mai direct al calităţii procesului de învăţământ. Într-un sistem universitar unde nu există o directă implicare a studenţilor în procesul de evaluare academică, unii profesori pot uita extrem de uşor că respectul celor din jur se câştigă, nu se impune.

În România, studenţii pot depune mărturie asupra faptului că la anumite materii li se cere prezenţa la curs ca o condiţie obligatorie de a primi o notă mare. Tot ei observă că unele cursuri sunt ţinute după cărţi din anii `60-`70, cu iconografie de neînţeles, sau uneori inexistentă, în timp ce alte cursuri sunt de o calitate ireproşabilă şi de o reală actualitate academică.

Soluţia pe care o recomandăm pentru remedierea acestor anomalii structurale ale învăţământului românesc este redefinirea relaţiei dintre student şi profesor. În unele ţări europene acest proces a avut loc la finele anilor `60. Unele universităţi nord-americane au adoptat măsuri de acest fel acum mai bine de o jumătate de secol. E necesar un echilibru, o reciprocitate în evaluarea partenerilor din cadrul procesului de învăţământ superior. La sfârşitul semestrului sau al anului universitar, studenţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a-şi evalua la rândul lor cadrele didactice care au predat în anul respectiv. O evaluare simplă, pe bază de grilă, cum se practică în multe universităţi de prestigiu din Statele Unite şi Europa. Rezultatele evaluării trebuie centralizate şi de ele trebuie ţinut seama în momentele în care se analizează dosarul academic al respectivului cadru universitar. În acest fel studenţii trebuie să aibă posibilitatea să-şi aleagă cursurile care cred că îi ajuta în formarea lor. Astfel de cursuri sunt predate de profesori interesaţi în opinia studenţilor, motivaţi să acorde importanţă actului predării şi pregătirii cursurilor, ale căror metode de predare şi referinţe ştiinţifice să fie de actualitate. Studenţii nu au de ce să urmeze cursuri învechite, inutile, a căror singură motivaţie reală e incapacitatea de adaptare ştiinţifică a celui care le-a conceput şi care nu mai poate depăşi un model al trecutului. Prezenţa obligatorie la curs ar dispărea astfel din arsenalul cu care cadrele didactice incompetente îşi umplu astăzi sălile de curs, justificându-şi astfel activitatea. Pe termen lung, cursurile de nivel subacademic vor dispărea. În aceasta manieră, prezenţa la curs ar putea fi utilizată ca un instrument de evaluare al calităţii actului de predare a profesorilor. De menţionat este faptul că Hotărârea de guvern nr. 238/2000 prevedea posibilitatea ca studenţii să participe anual la activitatea de evaluare a profesorilor. Această hotărâre nu a fost însă aplicată. Cadrul legal, aşadar, există. Ce ar trebui făcut ca o astfel de măsură administrativă să fie pusă în aplicare în toate universităţile româneşti?

Din păcate în România este o practică curentă ca un profesor universitar să fie implicat în activităţi didactice la mai multe universităţi: în momentul în care un cadru didactic are o funcţie de conducere la o universitate de stat şi activează şi la o universitate concurentă atunci dezinteresul faţa de instituţie şi studenţi este asigurat. Soluţia pe care o propunem este stoparea imediată a "navetismului" universitar: cadrele didactice universitare trebuie să semneze de urgenţă contracte de muncă individuale cu clauze ferme de fidelitate prin care se angajează să nu aibă ore la alte facultăţi, încălcarea acestora ducând la desfacerea contractului de muncă. Această practică este una firească în universităţile din ţările Uniunii Europene. În plus, cadrelor didactice le rămâne timp pentru a se dedica activităţii ştiinţifice, a actualizării permanente a cursurilor şi pentru a avea "office hours" cu studenţii: săptămânal cel puţin două ore să fie alocate de fiecare cadru didactic universitar pentru întâlniri cu studenţii pentru a le răspunde la întrebări legate de cursuri şi seminarii.





Universităţile de stat sunt susţinute economic de banii publici, rezultaţi din redistribuirea prin bugetul aferent, stabilit prin lege în fiecare an, a taxelor percepute de la cei care lucrează în România. Prestigiul unei universităţi deschide posibilitatea apariţiei de noi surse de finanţare (creşterea numărului de studenţi înscrişi, atragerea de fonduri de cercetare extramurale, granturi internaţionale, etc.). În ultima perioadă, numărul studenţilor internaţionali sau români la anumite facultăţi a scăzut dramatic. În acelaşi timp, potenţialul de cercetare universitar este scăzut, existând tendinţa ca persoanele responsabile pentru a se implica în cercetare să nu fie calificate în acest sens. Se ajunge astfel la situaţia nefericită când banii publici susţin programe universitare care nu produc ceea ce s-ar fi aşteptat de la ele. Facultăţi şi catedre similare, susţinute din banii publici, din alte ţări europene, produc informaţie de calitate, cercetare autentică, competitivă.

De aceea, aşa cum s-a arătat şi în capitolul anterior, soluţia cea mai potrivită este votarea bugetului facultăţilor şi respectiv al universităţilor în adunare generală şi publicarea lui în presa locală şi centrală.

Dacă unii factori de răspundere direcţionează în ascuns anumite fonduri, atunci organele abilitate ale statului ar trebui să intervină, aşa cum se face cu orice funcţionar care manipulează fonduri ilegal. Universităţile nu ar trebui să constituie excepţii de la monitorizarea administrării fondurilor publice.

Efortul cetăţenilor României, şi aşa pauperizaţi, efort aflat la baza funcţionării instituţiilor de învăţământ de stat, trebuie tradus în eficienţă a muncii în instituţia de învăţământ superior. Soluţia este asigurarea unei conduceri competente managerial a universităţilor şi limitarea numărului de universitari pe criterii stricte de competenţă ştiinţifică. Finanţarea universităţilor din bugetul de stat nu înseamnă că utilizarea fondurilor de stat poate fi învăluită în mister, la adăpostul unei aşa-zise autonomii universitare. Este de aşteptat ca statul să intervină periodic în direcţia eficientizării activităţii ştiinţifice, a bunei administrări a fondurilor, a inteligentei gospodăriri a resurselor, a distribuirii cu bună credinţă a fondurilor alocate prin lege învăţământului superior.

Un aspect important este evaluarea periodică a competenţei universitarilor, pe care prezentul material îl discută la punctul 6.





O componentă esenţială în angrenajul bunei funcţionări a unei instituţii universitare este respectul pe care universitarul, potenţial model în formarea noilor generaţii, îl impune în faţa studenţilor.

Un fenomen extrem de îngrijorător în învăţământul superior românesc de azi este reprezentat de apariţia unor profesori a căror valoare nu e bine definită ştiinţific, profesional sau moral. Deşi există o concurenţă acerbă în a se realiza o activitate publicistică impresionantă, cele mai multe publicaţii care susţin dosarele academice ale acestor cadre universitare apar în reviste fără valoare ştiinţifică reală, uneori în reviste unde publicarea nu este decisă pe baza raportului unui referent anonim de specialitate, alteori în reviste care nu sunt monitorizate de bazele de date ştiinţifice internaţionale. Cu toată această lipsă a dovezilor reale de competenţă, respectivele cadre universitare sunt activ implicate în activitatea de predare, precum şi în activităţi care ar trebui să implice cercetarea. Acest fenomen nefast face ca în competiţia ştiinţifică internaţională contribuţiile româneşti să depăşească doar rareori ştacheta diletantismului ştiinţific. Şi totuşi, universitari cu valoare ambiguu definită pot dovedi că au idiosincrazie la valoare. Pentru a cita aici un singur exemplu, a existat un caz în care un candidat, susţinut de peste 30 lucrări ştiinţifice originale, fără excepţie publicate în reviste de circulaţie internaţională (cu înalte cotări ISI), a fost în mod absurd şi hilar respins de o comisie ai cărei membri nu aveau nici o publicaţie de calibru, ci doar dizertaţii ştiinţifice în reviste de popularizare a ştiinţei. O astfel de decizie este simptomatică pentru nivelul de degradare la care a ajuns viaţa universitară românească.

· Redefinirea criteriilor de apreciere ştiinţifică şi didactică a universitarilor în vederea stabilirii unei echivalenţe între titlul academic şi valoarea academică a acestora şi risipirea confuziei create prin apariţia aşa ziselor "valori" locale în spatele căreia se ascunde o pleiadă de non-valori

În viaţa universitară, singurele criterii de promovare sau de verificare a competenţei universitarilor trebuie să fie:

1) activitatea de cercetare, cel mai bine reflectată de publicaţiile acceptate în reviste cotate ISI;
2) impactul educaţional asupra generaţiilor de studenţi - cel mai bine judecat tot de aceştia, prin cuantificarea evaluărilor academice (vezi Capitolul 2, unde se arată că soluţia este aplicarea imediată a Hotărârii de guvern nr. 238/2000).

Este de aşteptat ca MECT să urmărească printr-o direcţie specializată respectarea strictă a acestor criterii.

· Combaterea corupţiei universitare, a despotismului universitar, a politizării universităţilor, a atitudinii de discriminare faţă de studenţii internaţionali, a discriminării pe motive de religie, sex, opinie sau origine etnică

Din nefericire, fenomenele amintite în titlul acestui paragraf au apărut sau pot apare în diverse forme în viaţa universitară românească, contribuind la rândul lor la blocajul academic actual.

· Antiselecţia generată de angajările sau promovările pe criterii de nepotism

Datorită unor avantaje obţinute prin condiţionarea posturilor şi promovărilor, criteriile de apreciere a subalternilor pot ajunge să fie pervertite. Este posibil să asistăm la un fenomen extrem de îngrijorător: angajarea preferenţială şi titularizarea în învăţământul superior a rudelor, a fiilor magnaţilor politici de la un moment sau altul, a potentaţilor locali, a persoanelor sau rudelor persoanelor cu potenţial economic important, a persoanelor cu care se stabilesc relaţii intime. Sunt cunoscute cazuri de promovare în lumea universitară pe baza unor alte criterii decât cel valoric. Soluţia este implementarea şi urmărirea aplicării unor norme ale vieţii academice în care singurele criterii de promovare sau de verificare a competenţei universitarilor să fie cele menţionate în Capitolul 5.

· Atitudini dictatoriale

Adevăratul spirit academic impune respect şi duce la frumuseţea şi plăcerea comunicării. Relaţiile universitare bazate pe un interes ştiinţific autentic sunt cele care, în timp, contribuie la sedimentarea unei şcoli de cercetare, la potenţarea creativităţii şi a prestigiului unei culturi pe plan internaţional. În diverse medii universitare româneşti există, din păcate, tendinţe de autoritarism universitar. Există catedre unde este cultivată forţat mediocritatea obedientă, ceea ce face din servilism un criteriu de angajare şi promovare în învăţământul superior. Soluţia, ca şi la punctul precedent este urmărirea atentă a aplicării normelor vieţii academice în care singurele criterii de promovare sau de verificare a competenţei universitarilor să fie cele menţionate în Capitolul 5.

· Corupţia universitară

Diverse acte ale vieţii universitare, cum ar fi de exemplu examenele cu studenţii, acceptarea de lucrări de diplomă sau master, admiterea la doctorat, scoaterea la concurs a unor posturi în catedră, pot fi supuse corupţiei. Fenomene degradante de acest gen sunt frecvent descrise în mediile studenţeşti din anumite universităţi şi semnalate adesea de presă. Un caz notoriu pe larg documentat în presă şi care a pus învăţământul românesc într-o lumină nefavorabilă pe plan internaţional a fost cel al eliberării de diplome false unor cetăţeni străini. Se poate spune, aşadar, că fenomenul corupţiei universitare are rădăcini economice. Contextul economic din anumite centre universitare ajunge să genereze şi să inducă posibilitatea de apariţie a corupţiei.

În această categorie de fenomene ar trebui discutat şi următorul aspect. În lipsa transparenţei modalităţilor de administrare a banului public, pot apare fenomene de deturnare a fondurilor universitare către unităţile aflate în subordinea directă a persoanei îndrituite cu dreptul de decizie asupra cheltuielii acelor fonduri. Abuzul în funcţie şi absenţa unui control din partea unui for superior pot influenţa dirijarea de fonduri extramurale către alte scopuri decât cele destinate iniţial şi independent de voinţa persoanelor pe numele cărora acele fonduri fuseseră alocate.

Astfel de aspecte sunt de competenţa justiţiei. Statul nu ar trebui să îngăduie ca la adăpostul autonomiei universitare valorile vieţii academice să fie anulate. Statul nu poate fi un martor tăcut al unor abuzuri şi al unor acte de corupţie desfăşurate în sfera de activitate a unei Universităţi.

· Politizarea universităţilor

Procesul de politizare a universităţilor a fost unul dintre aspectele dominante ale vieţii universitare din perioada de dictatură comunistă. Este posibil ca la conducerea catedrelor (clinicilor, facultăţilor, universităţilor) să se mai afle încă, azi, după aproape 14 ani de la îndepărtarea de la putere a regimului politic comunist, persoane care au fost colaboratori activi ai poliţiei politice în timpul regimului comunist. Acest fenomen constituie nucleul unei potenţiale politizări excesive a vieţii academice actuale. Astfel se poate întâmpla ca în România activismul politic să poată încă propulsa cariera universitară a unor indivizi, independent de valoarea lor. Când într-un mediu universitar se creează precedente ale ingerinţelor politicului în ierarhia ştiinţifică, există posibilitatea perpetuării acestor distorsiuni ale valorilor.

Calitatea de cadru universitar nu exclude posibilitatea de a intra în politică, ba încă este posibil ca societatea să beneficieze de experienţa universitară a unora dintre personalităţile recunoscute. Invers, însă, ar trebui să fie imposibil. Astăzi, mulţi politicieni îşi doresc completarea recunoaşterii publice şi prin asumarea de ranguri universitare. Ei caută astfel respectabilitate, capital politic şi electoral, într-un amestec de scări ale valorilor care este simptomatic pentru perioadele ambigue ale tranziţiei. Sunt universităţi unde s-a creat de acum o tradiţie a imixtiunii politicului în procesele de angajare şi promovare universitară. Cazuri cunoscute au fost dezvăluite de presă; un personaj politic influent a vrut, în doar trei luni, să parcurgă etapele promovării în postul de conferenţiar şi apoi în cel de profesor universitar.

Nu în ultimul rând, clientelismul politic a ajuns să joace un rol esenţial în însăşi viabilitatea unor facultăţi. Unele "facultăţi", generatoare de aşa-numite "diplome de fum", private sau chiar de stat, iniţial respinse în urma unui proces de analiză bazat pe criterii pur universitare, au ajuns în timp să fie acreditate. Are loc astfel o imixtiune brutală a vieţii politice, indiferent de orientare, în viaţa universitară. Şi acest fenomen reprezintă una dintre cauzele blocajului actual din interiorul sistemului universitar românesc.

Lipsa democraţiei universitare, absenţa înţelegerii şi aplicării corecte a noţiunii de autonomie universitară sunt aşadar fenomenele care stau la baza corupţiei şi ajung să o genereze şi să o perpetueze. Sistemul universitar ajunge să fie lipsit de competitivitate şi de calitate datorită unor vicii structurale, cu cauze culturale, specific româneşti, care riscă să se transmită de la o generaţie la alta. Lipsa democraţiei universitare poate avea consecinţe de nedorit, precum încălcarea demnităţii subalternilor, pierderea prestigiului instituţiei şi a diplomelor emise de aceasta, punerea în pericol a calităţii pregătirii studenţilor, cu efecte devastatoare la scara întregii societăţi.

· Rolul instituţiilor academice române ca vârf de lance al civismului universitar

Forul ştiinţific suprem al României, Academia şi instituţiile sale ar putea reprezenta iniţiatorul şi arbitrul unui proces de asanare morală şi de stabilire a unei scări a valorilor compatibilă cu standardele ştiinţifice internaţionale. În acest sens, este extrem de important ca primirea de noi membri, decernarea granturilor şi a premiilor Academiei Române să fie guvernate numai de prestigiul publicaţiilor ştiinţifice, de audienţa lor internaţională şi de importanţa lor pentru domeniul academic respectiv.





Dascălii, de la învăţător şi până la profesor universitar, trebuie să constituie modele profesionale şi morale pentru generaţia următoare, modele care să permită şi să încurajeze dezvoltarea intelectuală a noilor generaţii. Schimbul de generaţii e un fenomen complex, în cadrul căruia tot ceea ce este important sau de valoare ar trebui să fie întreţinut în interiorul instituţiilor. Tradiţia unei şcoli, interesul pentru un anumit câmp de cercetare înalt specializat, bagajul de cunoştinţe, metoda şi stilul de muncă, toate acestea ar trebui să reprezinte liantul din interiorul disciplinelor şi catedrelor din universităţi.

· Ocuparea posturilor universitare pe baza recunoaşterii valorii ştiinţifice prin criterii obiective, unanim acceptate în centrele universitare de tradiţie din Europa şi Statele Unite

În lume există mii de reviste care se descriu în prezentările proprii drept ştiinţifice. Nu toate respectă însă criterii de publicare care să constituie o garanţie a valorii unui material de cercetare. O revistă ştiinţifică serioasă are în vedere publicarea unui articol numai după analizarea lui de către unul sau mai mulţi referenţi anonimi, care sunt experţi recunoscuţi în domeniu. În acelaşi timp, în alte reviste e posibil să se publice lesne diverse compilaţii de o valoare discutabilă, traduceri sau studii diletante, uneori la bună înţelegere cu redactorul şef, care în unele situaţii are dificultăţi să umple întregul spaţiu de publicare. Există în lume multe reviste citite doar de cei care le scriu şi de nimeni altcineva.

Dintre toate revistele ştiinţifice, există unele care reprezintă o garanţie a valorii şi a originalităţii. Opinia acceptată pe plan internaţional este cea exprimată de Institute of Scientific Information (ISI), cu sediul principal în Philadelphia, cu centre răspândite pe întregul glob. ISI se ocupă de 45 de ani de ierarhizarea revistelor ştiinţifice în funcţie de mai multe criterii. Întâi de toate, revistele acreditate de ISI trebuie sa fie peer reviewed journals, adică acceptarea publicării unui articol să fie decisă pe baza unor referate competente scrise de referenţi anonimi, somităţi în domeniu. Numărul de citări al articolelor din revistele respective în alte reviste de înalt calibru (asa numitul "index de citare" sau "factor de impact") este unul dintre criteriile cele mai importante de departajare al revistelor cotate de către ISI.

Valoarea ştiinţifică a unui cercetător sau a unui universitar trebuie să fie cuantificată (dealtfel ca peste tot în lumea academică respectabilă) în funcţie de numărul de publicaţii apărute sub semnătura lui în reviste cotate de ISI, precum şi de gradul de cotare al acestora. În anumite medii universitare din România, exista însă tendinţa ca articolele apărute în astfel de reviste de circulaţie internaţională să fie evaluate în condiţii de concurs la paritate cu publicaţiile apărute în reviste de popularizare a ştiinţei sau care nu sunt peer-reviewed.

Datorită acestei ambiguităţi în evaluarea valorii unei publicaţii, cercetările care se efectuează în cadrul studiilor de doctorat sau al centrelor de excelenţă, cercetări coordonate de profesori care nu au publicat niciodată în reviste de circulaţie internaţională sunt la rândul lor viciate, contaminate de non-valoare. În plus, acestea de multe ori nu sunt studii originale.

Pentru ieşirea din ambiguitatea evaluărilor ştiinţifice pentru promovare, propunem:

1) scoaterea imediată la concurs public a tuturor poziţiilor de membri ai comisiilor Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDU), în vederea asigurării obiectivităţii procesului de evaluare a fiecărui aspect al vieţii universitare; criteriile de concurs trebuie să fie analiza CV-ului, iar între criteriile clare la loc de cinste să fie valoarea recunoscută pe plan internaţional; poziţiile în cadrul acestor comisii trebuie să fie retribuite pentru munca pe care o desfăşoară şi membrii acestor comisii să fie penalizaţi în cazul în care greşesc în procesul de evaluare a performanţei academice;

2) utilizarea drept criteriu de promovare principal activitatea ştiinţifică a candidaţilor, bazată pe un curriculum vitae care să conţină numai publicaţiile apărute în reviste cotate de ISI şi nepoluat de publicaţii în reviste de popularizare a ştiinţei;

3) scoaterea din discuţie a criteriilor de vârstă sau de vechime dintre criteriile de promovare.

· Alinierea gradelor didactice la normele europene

Divizarea gradelor didactice în România (preparator, asistent, şef de lucrări/lector, conferenţiar, profesor) complică artificial şi inutil procesul de promovare. Ierarhia trebuie simplificată, iar criteriile de promovare limitate strict la valoarea ştiinţifică a candidaţilor.

· Definirea şi respectarea vârstei de pensionare

În ţările UE cadrele didactice universitare ies cu stricteţe la pensie la 65 de ani. Există nostalgii, dar există mai ales voinţa nobilă de a preda ştafeta noilor generaţii. Totodată, membrii generaţiilor tinere cu valoare probată şi recunoscută sunt îndrituiţi din timp cu capacitate de decizie pentru a putea la rândul lor forma noi generaţii. În caz contrar s-ar crea iniţial o îmbătrânire a valorilor şi apoi o stagnare a procesului de selecţie.

În 2000 un ordin al MECT specifica următoarele: "Nu au voie să candideze la funcţii de conducere în facultăţi cadrele didactice care depăşesc vârsta legală (65 de ani - bărbaţi/ 62 - femei) de pensionare". În "funcţii de conducere" sunt incluse funcţiile de şef de catedră, decan, prodecan, membru al Consiliului Profesoral. Acest ordin nu a fost respectat. S-a ajuns chiar ca, în numele autonomiei universitare, să se decidă recent ca profesorii de la o Universitate de tradiţie să poată fi aleşi în funcţii de conducere, de la şefi de catedră până la rector, şi după ce împlinesc vârsta de pensionare de 65 de ani. Acest ordin nu a fost respectat.

Încercările evidente de a prelungi perioada de activitate sunt explicabile, pe de o parte prin avantajele care pentru unii profesori rezidă din rămânerea în sistemul universitar şi care au fost detaliate mai sus, şi pe de altă parte prin teama tuturor profesorilor de promiscuitatea economică indiscutabilă asociată pensionării. Nu în ultimul rând, pasiunea pentru viaţa ştiinţifică a multor profesori face ca momentul deciziei de a renunţa la o poziţie de vârf să fie dificil. Se preconizează creşterea salariilor în învăţământul superior, dar numai la nivel de profesori universitari. Este o măsură binevenită - cercetarea ştiinţifică şi pregătirea generaţiilor de studenţi reprezintă activităţi de vârf intelectual, ele trebuie respectate şi remunerate ca atare. Ar trebui în egală măsură redefinită şi pensia profesorilor universitari, în aşa fel încât să le fie asigurat un trai decent în momentul încetării oficiale a activităţii.

În fine, trebuie amintit că pensionarea universitarilor nu înseamnă în nici un caz excluderea din viaţa ştiinţifică şi universitară. Participarea la congrese, poziţiile de onoare din societăţile ştiinţifice, din comisiile de expertiză, libertatea de a scrie cărţi în domeniul de specialitate, dreptul ca unele somităţi ştiinţifice să fie alese ca membri ai Academiei Române reprezintă tot la fel de multe modalităţi de exprimare ştiinţifică indiferent de vârsta persoanei implicate, iar vârsta pensionării nu înseamnă nicidecum o restricţie de la aceste drepturi, în ţara noastră sau altundeva. Pensionarea în România la o vârstă unanim acceptată şi respectată este însă esenţială pentru schimbarea ştafetei şi întinerirea corpului profesoral la o vârstă medie comparabilă cu cea din Occident, oferindu-le astfel o şansă reală tinerilor universitari de talent să-şi valorifice calităţile de demni urmaşi ai vechilor generaţii şi continuatori de şcoală.

În concluzie, măsurile care se impun sunt:

1) Creşterea salariilor, dar şi a pensiilor profesorilor universitari;

2) Limitarea acreditării în poziţia de profesor universitar doar pentru personalităţile ce îndeplinesc criterii ştiinţifice stricte (vezi capitolul 3); în acest sens soluţia este scoaterea la concurs public a tuturor poziţiilor de membri ai comisiilor Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDU), în vederea asigurării obiectivităţii procesului de evaluare a fiecărui aspect al vieţii universitare;

3) "Pensionarea la o vârsta legală a profesorilor care prin vârstă şi activitatea pe care o depun dovedesc incapacitatea de a se acomoda la noile cerinţe ale învăţământului superior" (A. Marga, Noua Educaţie, iunie 2003).





Problema universităţilor româneşti este, aşadar, una de fond. Când se pune problema cercetării, mulţi universitari invocă norma didactică de predare şi consideră că unele cerinţe de cercetare ar putea fi excesiv de exigente pentru cineva care trebuie să dedice mult timp pregătirii cursurilor. Cu toate acestea, actul ştiinţific al publicării unui articol peer-reviewed într-o revistă de circulaţie internaţională înseamnă în primul rând menţinerea la curent cu noutăţile de ultimă oră, din moment ce în cadrul acestor noutăţi ştiinţifice intră chiar contribuţiile acceptate în revistele respective. Poate să fie pregătit la zi pentru curs cineva care nu creează informaţie ştiinţifică de calitate? Poate preda în mod performant cineva a cărui singură contribuţie academică e comensurabilă doar în sinteze şi articole expozitorii, eventual în traduceri? Lipsa publicaţiilor originale în reviste bine cotate pe plan internaţional pune, în ultimă instanţă, sub semnul întrebării informarea ştiinţifică a cadrelor didactice şi însăşi calitatea actului de predare. Izolarea ştiinţifică şi evitarea schimbului de idei şi evitarea prezentării contribuţiilor originale pe plan internaţional sunt semne de incapacitate către performanţă, potenţată de o structură universitară ce nu favorizează valoarea autentică.

Pe de alta parte există, din păcate, o intensă activitate de mimare a cercetării ştiinţifice. Există un număr mare de publicaţii în reviste de popularizare a ştiinţei, fără pretenţii de publicaţii ştiinţifice recunoscute, publicaţii invocate în procesul de angajare sau de promovare academică. Absenţa unor criterii clare de evaluare a dosarelor academice ajunge să provoace, astfel, o confuzie de valori din care un întreg sistem universitar nu are decât de pierdut.

O particularitate îngrijorătoare a acestei stări de fapt e că cercetătorii valoroşi, care au publicat în reviste de circulaţie internaţională şi care fac cinste ţarii în congrese internaţionale de specialitate, sunt recunoscuţi în străinătate, dar nu şi în România. De aici, o consecinţă nefastă asupra finanţării cercetării. Granturile de cercetare ajung să fie repartizate aleator, pe baza criteriilor simptomatice detaliate în capitolul 1. Un set de soluţii concrete a fost prezentat în cadrul primului capitol al prezentului document.

· Delimitarea între risipă şi eficienţa în cheltuirea banilor publici

În perioada 1997-2002 a fost alocată din banii publici o sumă totală de 74 milioane USD pentru reforma învăţământului superior românesc. Aceste fonduri proveneau din împrumut de la Banca Mondiala, 50 de milioane, iar 24 de milioane din fondurile administrate de guvern. În filozofia împrumutului, tinerii urmau să fie principalii beneficiari (conform documentului conferinţei CNCSIS, din mai 2002). Era o hotărâre corectă, ţinând cont de fluxul de "gulere albe" către universităţi de peste hotare. Până la urma, din cele 74 milioane, doar 1.19 milioane au fost alocate cu scop de grant-uri pentru tineret (grant-uri de tip "T"). Mai mult, aceste granturi de reformă au fost repartizate prin modalităţi discutabile. Astfel într-un caz, un membru al comisiei de Matematică şi Ştiinţele Naturii, a primit o sumă de granturi care depăşeşte în valoare toate granturile repartizate Facultăţii de Matematică şi Informatică din Bucureşti (o facultate cu vizibilitate semificativă în ştiinţa mondială). O altă discrepanţă flagrantă se poate remarca între suma alocata grant-urilor conduse de cadru didactic universitar cu funcţie politica şi suma alocată unei somităţi în acelaşi domeniu academic: 725 000 USD versus 90 000 USD. Alte proiecte de grant, minuţios şi cu bună credinţă întocmite, pentru sume mult mai mici, au fost respinse pe baza unor motivaţii absurde care denotau, alături de rea intenţie, chiar incompleta lectură a proiectului de către comisie. Acestea sunt doar câteva exemple, lista lor poate fi mult extinsă.

Ca şi modalitatea de selecţie a beneficiarilor, rămâne de multe ori o necunoscut şi ce se întâmplă cu aceste fonduri după alocarea lor în cadrul unui grant. De exemplu, este important să se ştie ce sume au revenit (sub forma unor burse sau a unor diurne pentru deplasări în străinătate) studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, postdoctoranzilor, şi cât anume profesorilor. Transparenţa utilizării banului public este inexistentă în domeniul grant-urilor de cercetare. Obligativitatea întocmirii unui raport lipseşte în unele cazuri, sau procesul nu este dublat de necesara transparenţă de care el se bucură în alte culturi academice.

Din cele descrise mai sus, rezultă că structurarea comisiilor ce decid repartizarea fondurilor de cercetare este esenţială. Un evaluator eficient trebuie să aibă două calităţi esenţiale: calitatea morală şi cea de competenţă probată prin publicaţii în revistele internaţionale din domeniul său de activitate. O altă atribuţie a acestor comisii trebuie să fie cea de control al modului corect în care au fost cheltuiţi banii acordaţi. În cazul în care unii membri ai comisiei îşi repartizează fonduri de cercetare, o astfel de formă de administrare a fondurilor ar trebui să intre sub incidenţa legii.

Pentru prevenirea hemoragiei de fonduri se impun, în concluzie, următoarele soluţii:

1) Demisia imediată a tuturor comisiilor MECT şi a instituţiilor subordonate (CNCSIS, CNFIS) de evaluare a granturilor şi alegerea altora prin concurs public;
2) Membrii să fie aleşi pe o perioadă limitată în timp, să fie retribuiţi pentru acest lucru şi în perioada mandatului să nu fie în acelaşi timp şi beneficiari ai unor granturi care au finanţare bugetară;
3) Fiecare membru al acestor comisii să aibă CV-ul afişat public. Membrii acestora trebuie să fie deasupra oricăror îndoieli vizând calităţile lor morale şi profesionale.

· Dialog şi cooperare între cercetătorii români, precum şi între cercetătorii români şi străini

Lumea universitară românească este în prezent o lume relativ închisă, puţin cunoscută în cadrul întâlnirilor internaţionale. Mai mult, tinerii români aflaţi în străinătate pentru a se specializa sau a-şi susţine teza de doctorat îşi pun aproape fără excepţie problema căutării unei slujbe în afara ţării. Opţiunea lor n-ar putea fi condamnată, din moment ce o întoarcere în ţară, pe lângă problemele economice aferente, de obicei nu e însoţită de o recunoaştere rapidă a valorii, ci mai curând de un blocaj într-un sistem ale cărui caracteristici au fost descrise mai sus.

Indiferent de statutul sau de vârsta lor, românii aflaţi în străinătate trebuie stimulaţi să se întoarcă în ţară. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt tineri, experienţa lor occidentală, faptul că au fost supuşi unei selecţii reale în contextul unei de competiţii acerbe, faptul că sunt deja autori ai unor rezultate ştiinţifice performante publicate în reviste de circulaţie internaţională constituie realităţi indiscutabile care să determine acordarea de credit şi recunoaşterea lor oficială imediată. Împrospătarea personalului universitar cu tineri trecuţi prin experienţa occidentală va duce neîndoielnic la modernizarea şi eficientizarea sistemului universitar românesc.

Din aceste motive, soluţiile pentru rezolvarea problemei amintite sunt:

1) Posibilitatea participării directe la concursul pentru poziţia de conferenţiar sau de profesor universitar a tuturor celor care au publicat în reviste de circulaţie internaţională şi care şi-au susţinut doctoratul pe baza unor rezultate ştiinţifice publicate în reviste de circulaţie internaţională, indiferent de vârsta acestora; în acest scop, toate poziţiile academice la nivelul amintit ar trebui anunţate ca vacante pe plan internaţional, aşa încât informaţia să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii; pagina de internet a Ministerului Educaţiei Naţionale şi al Cercetării ar putea fi un loc de publicare a acestor anunţuri de posturi vacante;

2) Invitarea profesorilor şi cercetătorilor români de prestigiu, cu afiliaţie academică în străinătate, să conferenţieze în universităţi româneşti, să participe la selecţia de tineri care urmează să beneficieze de burse de cercetare, şi sa fie acceptaţi ca referenţi în comisii ministeriale de specialitate;

3) Invitarea profesorilor de prestigiu din străinătate ca membri în comisiile de doctorat ale doctoranzilor români, în vederea ridicării calităţii doctoratelor susţinute în România.

· Obligativitatea cadrelor didactice de a avea publicaţii recente în reviste de circulaţie internaţională în care acceptarea publicării depinde de referenţi anonimi, ("peer reviewed journals") şi de a aplica la fonduri extramurale de cercetare

Cartea de vizită a unui universitar e modul eficient prin care acesta a cheltuit fonduri de cercetare obţinute prin efectuarea de aplicaţii pentru proiecte de cercetare. Acest lucru se poate cuantifica prin numărul de publicaţii suportate financiar de granturile obţinute pe plan naţional, european sau internaţional.

· Situaţia doctoratelor: o inflaţie nesănătoasă ce trebuie stăvilită

Prin comparaţie cu exigenţele impuse susţinerii unui doctorat în străinătate, susţinerea doctoratelor în România a ajuns să fie o simplă formalitate. Doctoratele tind să se bazeze doar pe publicaţii apărute în reviste de popularizare a ştiinţei, pe comunicări orale sau postere prezentate la întruniri ştiinţifice sau numai pe scrierea tezei, fără ca rezultatele expuse în ea să constituie conţinutul vreunui articol supus unui proces de peer review. Numărul impresionant de doctorate cu acoperire ştiinţifică de complezenţă produc un fenomen de inflaţie a diplomelor cu consecinţe devastatoare pentru învăţământul românesc: doctorate cu adevărat valoroase îşi pierd simţitor impactul. Pe plan internaţional, doctoratele susţinute în România au ajuns să fie privite cu îndoială şi nu mai constituie o garanţie academică. Tot mai puţini studenţi internaţionali sunt atraşi să investească timp şi bani în diplome a căror valoare pe piaţa internaţională a muncii s-a diminuat. Între timp, în ţară, universitari care şi-au susţinut tezele de doctorat în străinătate sau ale căror teze, chiar susţinute în România, aveau o valoare indiscutabilă, reflectată prin publicaţii, nu au avut întâietate la concursurile de promovare susţinute în competiţie cu colegi de-ai lor care aveau doctorate de calitate îndoielnică. Pe termen lung, perpetuarea unor astfel de practici va duce la minimizarea actului academic şi va diminua contribuţia creaţiei româneşti originale în viaţa socială. Consecinţele instalării unor astfel de cutume sunt incalculabile.

Pentru corijarea acestui fenomen propunem următoarele:

1) Conducătorii de doctorat să aibă un număr semnificativ de publicaţii în reviste cotate ISI;

2) Doctoratele să fie bazate pe date finalizate prin publicarea a cel puţin doua articole în reviste cotate ISI sau a unui articol într-o revistă cu un indice de citare (factor de impact) ISI relevant pentru fiecare domeniu ştiinţific în parte;

3) Examenul de doctorat să fie susţinut în faţa unei comisii alcătuită din membri care sunt şi ei autori sau coautori de articole apărute în publicaţii cotate ISI;

4) Examenul de doctorat să fie însoţit de discuţii asupra subiectului doctoratului între membrii juriului şi candidat;

5) Un doctorat care îndeplineşte condiţiile de mai sus să constituie un argument esenţial pentru promovarea în ierarhia universitară.




Protestele studenţeşti din această perioadă sunt pe deplin justificate. Ei sunt victime inocente ale unei politici educaţionale incoerente. Diferite generaţii de studenţi au semnalat fenomenele discutate în acest document. Şi studenţii consideră că o parte a soluţiei este scoaterea din învăţământ a cadrelor didactice depăşite, cer curriculum universitar care să răspundă cerinţelor pieţei de muncă interne şi internaţionale, cer asigurarea spaţiilor de practică profesională, cer acordarea de facilităţi mediului economic şi bancar care se implică în susţinerea pregătirii lor profesionale. Şi, mai ales, cer să nu li se mai livreze simple diplome fără acoperire, ci să deprindă cu adevărat în timpul studiilor o disciplină universitară pe baza căreia să-şi poată clădi o carieră viabilă.

· Fondurile universitare: insuficiente şi insuficient controlate

Învăţământul de calitate nu se poate face fără investiţii. Ministrul Educaţiei, Alexandru Athanasiu, la deschiderea acestui nou an universitar, la Iaşi, a prezentat priorităţile pentru perioada următoare în sistemul de învăţământ, şi anume: "asigurarea, până în 2007, a unui buget anual de minimum 6% din PIB, creşterea nivelului calitativ al educaţiei, recunoaşterea diplomelor româneşti în spaţiul european şi pregătirea tinerilor pentru concurenţa specifică a pieţei de muncă a Uniunii Europene." Bulgaria, Cehia, Rusia, Ungaria şi Polonia alocă deja între 6% şi 7% din PIB învăţământului încă de acum opt ani. Atunci de ce să fie abia în 2007 alocaţi învăţământului 6% din PIB şi nu acum?

Pe de altă parte, nu există nici un control real al modului de cheltuire a fondurilor universitare, provenite din taxele contribuabililor (această problemă a fost discutată şi în capitolul 1 al documentului de faţă).

Un important set de propuneri este următorul:

1. Creşterea bugetului anual al învăţământului la 6% acum, şi nu peste 4 ani;

2. Votarea bugetului facultăţilor şi respectiv al universităţilor în adunare generală şi publicarea lui în presa locală şi centrală pentru a preveni eventualele fenomene care generează corupţie.

· Creşterea exigenţei în evaluarea calităţii procesului de învăţare al studenţilor, evaluare bazată pe criterii obiective şi imparţiale; motivarea şi promovarea pe merit a studenţilor

Daca în Germania doar 30% dintre absolvenţii de liceu îşi continuă studiile la facultate, dacă media în ţările UE este de 40%, în România învăţământul superior a devenit învăţământ de masă: în acest an universitar aproape 70% dintre absolvenţii de liceu au devenit studenţi. În plus, dacă în Franţa rata de abandon după primul an de studiu variază între 25 şi 30 %, în România rata abandonului este de doar 1-3 %. În România există un sistem deschis de admitere, ca în multe ţări europene, dar sistemele de filtrare a studenţilor sunt complet nefuncţionale. Din acest calcul simplu rezultă că o mare parte dintre absolvenţii universităţilor româneşti nu au o pregătire corespunzătoare. În ultima perioadă s-a observat şi proliferarea universităţilor particulare - o caracteristică stranie a lumii universitare dintr-o ţară săracă - dar care au beneficiat, folosindu-se probabil şi de suport politic, de acreditări; măsura acestor "decizii" este dată de primele promoţii de absolvenţi care s-au confruntat deja cu inutilitatea diplomei câştigate.

Instituţiile de învăţământ trebuie să fie respectabile, iar respectabilitatea comensurabilă prin calitatea corpului didactic şi prin exigenţa faţă de studenţii instituţiei. Exigenţa în învăţământ, o exigenţă constructivă, naturală, ca parte a procesului de învăţare şi de studiu, e o dovadă a corectitudinii faţă de studenţi şi, totodată, o garanţie că diplomele pe care le vor primi la absolvire reprezintă mai mult decât nişte "simple cartoane".

Soluţiile pe care le propunem sunt următoarele:

1. Evaluarea periodică a studenţilor pe bază de teste-grilă;

2. Materia şi bibliografia să fie afişate din timp, după modelul prezentărilor de curs (syllabus) care constituie un adevărat contract de studiu între profesor şi studenţi şi care în universităţile nord-americane se distribuie în prima zi de clasă;

3. Să se organizeze comisii de control ale testelor-grilă pe universităţi, pentru a se împiedica fenomenele de corupţie prin răspândirea lor înaintea datei testului;

4. Corectarea grilelor să se realizeze fără cunoaşterea numelui candidaţilor;

5. Grila, iar nu criteriile alternative (ca de exemplu prezenţa la curs) să fie criteriul dominant de departajare;

6. Orice abatere de la normele corecte de desfăşurare a examenului să atragă după sine excluderea din universitate a cadrului didactic şi/sau a studentului respectiv;

7. Acordarea studenţilor de burse de merit consistente exclusiv pe rezultatele profesionale şi nu pe alte criterii, străine de spiritul academic (ca de exemplu orientarea politică, nepotism, obedienţă, etc.)

Conştiinţa unei evaluări corecte va creşte seriozitatea studenţilor şi va da speranţa că diploma primită la absolvire le va folosi în viitoarea carieră. Nimeni nu doreşte să irosească patru sau cinci ani din viaţă.

· Reevaluarea periodică a corpului profesoral

Ampla varietate a calităţii universitarilor din România impune un sistem de reevaluare periodică a acestora. Universitarilor care nu publică în reviste de circulaţie internaţională, care nu fac aplicaţii pentru fonduri extramurale, care sunt slab cotaţi de evaluările semestriale sau anuale efectuate de studenţi, trebuie să li se retragă dreptul de a rămâne în poziţii de conducere (şef de disciplină, şef de catedră, membru în senatul universitar, etc).

· Reevaluarea periodică şi retragerea acreditărilor instituţiilor universitare de stat sau private care nu corespund cerinţelor internaţionale şi care devin producătoare de "diplome de fum"

Începând cu anul 2000 s-a ajuns la situaţia paradoxală în care numărul de locuri din învăţământul superior acreditat (de stat sau privat) a ajuns să fie comparabil cu numărul absolvenţilor de liceu. Dacă în 1989 numărul de studenţi în învăţământul de stat era puţin peste 100.000, acum acest număr a ajuns la aproape 700.000. Preşedintele Consiliului Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică, prof.dr. Ioan Mihăilescu, a afirmat că, în România, diplomele de licenţă ale multor absolvenţi de facultate nu sunt decât simple cartoane fără valoare.

Dintre cei peste 3.000 de profesori universitari şi peste 4.000 de conferenţiari pe care îi numără România (probabil cifră-record pentru Europa, dacă raportăm la întreaga populaţie), marea lor majoritate activează în universităţile nou înfiinţate (finanţate de la buget) sau în universităţile particulare acreditate de Parlament. La multe din universităţile particulare predau profesori care sunt şi parlamentari sau personalităţi politice locale. Dacă privim statisticile, s-ar putea crede că bătălia cu standardele, cu exigenţele şi aşteptările vieţii academice a fost pierdută.

În România probabil că sunt mai multe universităţi particulare decât în toate ţările UE la un loc. Aceste instituţii sunt profitabile atâta timp cât se găsesc destui studenţi care să le urmeze cursurile. Fenomenul universităţilor particulare din România este foarte probabil trecător, ca un sistem de tip piramidal. Dar, până a se răzbi la normalitate, sistemul acesta va face încă multe victime printre tinerii sponsorizaţi de părinţi. Aceşti tineri vor resimţi, pe termen lung, amputarea unor ani din viaţă şi investirea lor în absolvirea unei facultăţi care în final le va oferi o diplomă "de fum". Vina o poartă aproape exclusiv guvernanţii care, indiferent de culoarea politică, au permis şi permit în continuare cu uşurinţă înmulţirea peste necesităţile pieţei reale a locurilor de muncă a acestor universităţi. Sperăm sa greşim, dar este posibil să fie vorba de un abuz de acreditări, de o minimizare prin inflaţie a investiturii de prestigiu academic.

Două soluţii ar putea contribui la optimizarea numărului de universităţi la necesarul naţional:

1. Demisia tuturor comisiilor din cadrul CONSILULUI NATIONAL DE ATESTARE A TITLURILOR, DIPLOMELOR ŞI CERTIFICATELOR UNIVERSITARE (CNATDU) şi alegerea altora prin concurs public pe baza de CV şi criterii clare, între care la loc de cinste să fie valoarea recunoscută internaţional; aceşti membri ai comisiilor trebuie să fie retribuiţi pentru munca pe care o desfăşoară şi pedepsiţi în cazul în care greşesc;

2. Reevaluarea periodică a acreditărilor tuturor universităţilor din România pe criterii recunoscute internaţional şi retragerea acestor acreditări în cazul că performanţele lor sunt găsite necorespunzătoare; o necesară ajustare legislativă în acest sens este necesară.

· Reforme în sistemul de organizare al universităţilor şi al centrelor universitare

Sistemul de învăţământ superior din România este supradimensionat; anul acesta mai multe universităţi de stat şi particulare au avut probleme în a-şi acoperi cifra de şcolarizare. Nu e un fenomen surprinzător, el trebuia să aibă loc mai devreme sau mai târziu.

Pentru a eficientiza sistemul universitar românesc, în locul celor 57 de universităţi de stat ar putea fi create, pe structuri moderne, cel mult 15 universităţi puternice, cu campusuri în diverse oraşe. Pentru realizarea acestor noi structuri ar fi suficientă o Hotărâre de Guvern care să impulsioneze începerea acţiunii de restructurare universitară. Centrele universitare mari, de tradiţie (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara), ar trebui să înceapă primele această unificare a multelor instituţii universitare apărute în ultima vreme.




Forumul Academic Român (FAR) s-a constituit la data de 30 octombrie 2003 ca o entitate care încurajează atitudinea civică, schimbul de idei şi soluţiile constructive ce pot avea ca finalitate integrarea demnă a învăţământului superior românesc în spaţiul cultural al Uniunii Europene.

Prezentul studiu e rezultatul muncii de sinteză şi redactare efectuată de o parte din membrii grupului de iniţiativă al Forumului Academic Român (FAR). Prin urmare exprimăm mulţumiri tuturor acelora care prin contribuţia lor pe pagina principală sau pe forumul FAR au făcut posibilă elaborarea acestui material. Sperăm ca aceasta sinteză să influenţeze pozitiv soluţionarea problemelor cu care se confruntă învăţământul superior din România.

În numele FAR prezentul document este semnat, în ordine alfabetică, de următorii:

Assist. Prof. Dr. Eugen Brăiloiu, Temple University - [email protected]
Prof. Dr. Gigel Militaru, Universitatea Bucureşti - [email protected]
Assoc. Prof. Dr. Eugen Stamate, Nagoya University - [email protected]
Assist. Prof. Dr. Bogdan Suceavă, California State Univ., Fullerton - [email protected]


FAR va populariza acest studiu prin intermediul internetului şi al presei. Cadrele didactice şi studenţii care vor să-şi facă publică sustinerea fată de acest studiu, sunt invitate sa semneze prin trimiterea unui e-mail, care sa includa numele, prenumele şi afilierea academică, pe adresa [email protected] Lista semnăturilor va putea fi consultată pe pagina de internet a FAR - FAR.


Următoarele cadre didactice universitare susţin şi semnează alături de noi acest studiu:

Prof. Dr. Ioan Pop, UBB Cluj-Napoca
Prof. Dr. Constantin Cosma, UBB Cluj-Napoca
Prof.asoc. Dr. Vlad Avrigeanu, Universitatea Bucureşti
Conf. Dr. Liviu Antonesei, Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi


O copie în engleză a acestui studiu va fi trimisă la sfârşitul lunii noiembrie către Delegaţia Comisiei Europene în România.