Aproape clandestin am aflat că la Roma se desfăşoară un Campionat Mondial de nataţie. Mai întîi ne-au trezit din amorţeală băieţii aceia musculoşi de la polo. Dar în anotimpul destinat bălăcelii prin apa mării şi a piscinelor, românul consumă tot fotbal. Obişnuinţă amestecată cu o plăcere stimulată de politica divertismentului. Numai că dincolo de tumbele şi bîlbele fotbaliştilor se vede un combinezon roz. O fată înaltă şi subţirică, oricum mult mai firavă decît italianca Alessia Filippi, medaliata cu aur de la 1500. O fată înaltă şi firavă de 27 de ani. La nataţie, cînd ai 27 de ani eşti îndrumat spre pensie.
Reîntoarcerea Cameliei Potec are ceva epic, dar nu va fi marcată cu lauri în analele sportului. Merită totuşi povestită pentru cei care vor din cînd în cînd şi altceva decît declaraţiile sulfuroase ale preşedinţilor de club din Liga I. Drumul a fost presărat de îndoială şi neîncredere. A fost încărcat cu mii de hectolitri de apă, deasupra cărora campioana olimpică de la Atena a ieşit convinsă că o carieră în sport se opreşte atunci cînd vrea omul, nu cronometrul. În bazine apăruseră între timp amazoane mai musculoase şi mai tinere. Fete care nu trebuie să plece în exil pentru a se putea antrena.
Camelia Potec şi-a învins la Roma mai multe adversare. Victoria cea mai complicată a fost aceea împotriva decepţiei de la Beijing, momentul în care părea că toate sacrificiile fuseseră degeaba. Olimpiada în spatele căreia nu se vedea decît deşertul. Minune, după un kilometru şi jumătate, totul a căpătat un sens. Un combinezon roz antrenat în Franţa se încăpăţînează să înoate pentru România. Şi cîştigă o medalie de bronz la Mondiale. Este a ei. Numai a ei. Nu încercaţi să i-o confiscaţi cu expresii gonflabile şi mită electorală!
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.