| "Ideală ar fi o tehnică de lucru, adică de meditaţie, adică de viaţă, adică de a scrie, care s-ar contesta tot timpul" (Viaţa în paranteză) |
Alegând jurnalul după seduceri reciproce şi abandonări unilaterale ale teoriei, criticii şi romanului, alege, în fapt, nu jurnalistica libertate de exprimare, ci libertatea de a se adecva în exclusivitate cinematografului său interior. Şi o nuanţă necesară: el nu scrie jurnal, el scrie jurnale într-o spectaculoasă, dar mereu autentică succesiune de exerciţii de inadecvare - stilistică şi existenţială - de unde, probabil, şi longevitatea unei formule, altfel, ameninţată de monotonie. Câtă diferenţă între Fragmente despre vid, un tratat despre indiferenţă (Paradisul derizoriu) sau altul despre Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei şi o alternare aparent hazardată, în esenţă lucidă, a feţelor unor idei ale lui Nietzsche (Cap şi pajură) sau dialogul, deloc reverenţios, cu Cioranul Caietelor. Şi apoi, ce metamorfoză de la o lume prin al cărei album cu aer de familie "autorul păşeşte frumuşel şi marinel" reconstituindu-i istoria intuită şi consemnând-o pe cea trăită (& comp.) şi memorialistul dezinteresat de trecut care pune în mişcare galera beată a globalei postmodernităţi în pântecele căreia se zbate, încă, un univers românesc (Trei într-o galeră). Scriind jurnal, autorul îşi pune dintru început Viaţa în paranteză şi mai ales preferă să nu.
Spaţiu al inadecvării în raport cu orice sistem sau stereotipie, jurnalul înţeles nu ca gen ci ca loc privilegiat a lui a scrie pentru a scrie, împiedecă intrarea omului sub vremi. Chiar scris "cu sufletul la gură", în propria cameră în care temperatura nu urcă peste nouă grade, cu sentimentul de a nu mai fi oameni ci animale de grajd ori, mai cinic, într-o stare de înfometare - în sensul cel mai concret al cuvântului - poate mai umilitoare decât frigul, jurnalul rămâne o modalitate de sustragere: "E un loc unde te poţi feri de lume, fiind totuşi în ea". Nu aceasta este însă, nota caracteristică, Livius Ciocârlie nu e un evazionist, el e cel mult un distras, unul care susţine că se distrează pentru a se distrage. Jurnalul e contextul, restul e pretextul pentru gânduri şi râs: în convorbirile cu Mircea Benţea susţine: "Totul mă pune pe gânduri, totul mă face să pufnesc în râs." Distratul şi distrasul, râsul şi derâderea, iată atitudini între care graniţa e foarte subţire, adesea imperceptibilă, dar cu atât mai eficientă în epurarea de locuri comune, patetisme, iluzionări, scuze şi retorism.
Deşi sunt, jurnalele lui nu se vor documente: "Nu pot să scriu decât dacă mi se pare gratuit" e încă una din scrutările panoramice din convorbiri. De-a lungul anilor şi cărţilor autorul pune la încercare tehnici de desprindere a evenimentelor, figurilor, imaginilor cotidiene şi a posibilelor lor sensuri de tentaţiile demonstraţiei, ale militantismului, ale teoriei care ar putea da târcoale unui discurs. El îşi dezbracă ideile fie şi de cea mai fină muselină (celofan transparent, i-ar fi spus) care ar putea aduna praful databilului sau al literaturizării. O asemenea exigenţă nu surghiuneşte însă masca, o regie a spunerii şi a expunerii. Vorbind despre Cioran, afirmă: "Problema sincerităţii nu se pune în literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ce rezultă din comedia pe care o joci." Autorul jurnalelor e mai mereu în rol, însă niciodată înrolat, ceea ce dă un sentiment de autenticitate şi de credibilitate. Cârcotind cu oarece răsfăţ împotriva condiţiei lui de profesor şi scribălău, meserii în care "nu ştii niciodată ce-ţi iese şi-ţi iese nu o dată rău", refuză a se considera funcţionar şi explică arătând reversul medaliei: "Esenţial nu este faptul că primesc un salariu. Esenţial este că nu se ştie ce va ieşi din gura mea."
Fără apetenţă pentru lirism, jurnalele sunt rodul unui spirit prin excelenţă dramatic ştiind să alterneze ideile tari cu perspectiva omului slab, gravul cu burlescul, o atmosferă scămoasă, de vată, a omului cu dinţi de lână cu execuţii publice ale laşităţii, imposturii, sau ale struţo-cămileştii prostii. Alternată este şi oboseala, lehamitea, fundăturile existenţiale care-i smulg o replică moştenită: "Bună ar fi acum o moarte", sau îl fac doritor de a fi în posesia unei beri belgiene numite "la mort subite", dar le contrabalansează vitalitatea şi hedonismul bine temperat al unui degustător al spectacolului lumii: "De viaţă în sine, dacă pot fi spectator, niciodată nu m-aş sătura. Acest paradox: viaţa îmi place, nu-mi place să trăiesc." Cu deloc neglijabil talent de caricaturist şi portretist, derulează cu un aer când inocent, când dezabuzat scenete antologice. Iată o secvenţă din comedia criticii literare româneşti: "Mircea Zaciu [...] Glas bine timbrat, păr cărunt tuns scurt, siluetă elegantă, tânără, dar când te uiţi mai bine observi că totul e deformat. Ochelari groşi, dinţi vârâţi spre cerul gurii, nasul umflat. Îşi răsuceşte tot timpul, cu mâna moale un smoc de păr [...]. Ion Pop de la Cluj, înalt, frumos, ca un centru înaintaş, sobru îi spune lui Crohmălniceanu să nu mai ofteze după critica totală, aşa ceva nu poate exista. Dan Grigorescu, exoftalmic, grav, puţin pedant, vioi şi spiritual în scurte altercaţii cu Paul Cornea. Marin Mincu, tânăr, blond, cârlionţat ca peruca doamnei R."
Personajul a ceea ce în timp devine un adevărat serial cu posibil titlu aventurile unui om zăpăcit e adorabil, inadecvarea ca şi naturaleţea cu care şi-o exhibă sunt totale şi devin surse ale unui comic susţinut de fraze seci, tăiate scurt, eliptice, fără regie, fără joc scenic, cu vocea perfect egală. Stilul e telegrafic, virgular sau punctiform îl numeşte jurnalistul încă nu definitiv separat de teoretician, însă pupat toţi în piaţa endependenţii este o soluţie perfect străină. Iată un exemplu: "Telefonul, ţârr! Colocviu Proust la Uniune, vrei să vii? [...] Vin! Mă duc să scot cursul din dulap, îl caut o oră, până îmi amintesc: astă-toamnă, în euforia pensionării, făcând curăţenie drastică, l-am lepădat. [...] Plec la biroul de voiaj şi repede mă întorc. Acasă T: pe când ţi-ai luat? - Pe nicicând. - Cum aşa? - Lunea, în mod excepţional, nu se dau bilete fără bani. - I-ai uitat. - I-am! - Auzi la el! când ai de gând să te potoleşti? - Cu ce? - Cu toate trăsnăile astea. - Mă subestimezi. Abia le-am prins gustul. - Ai milă doamne! Ăsta nu glumeşte. - Las pe mine, zic. - Că de atâta vreme ce altceva fac?" Pasajul face parte din volumul De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri care, în ciuda titlului, este cea mai caragialiană carte a lui Ciocârlie combinând spiritul reacţionar al bobocului Leonida cu de-ale lumii şi de-ale carnavalului ei. Ca un alt Pampon, memorialistul acceptă că într-o lume ieşită din ţâţâni nonsensul face legea. Curiozitatea lui Pampon: "Dar dama asta cine e? şi răspunsul: "O damă.", acceptat cu resemnare: "O damă? Bine." îşi găseşte replica în următoarea situaţie: după ce răspunde la telefon unui "tânăr lup al noii jurnalistici" că: "Eminescu rămâne ce a fost: un mare poet şi un mit.", în publicaţie apare: "...un mare poet şi un nimf [....] O întreb pe o colegă: ce dracu' înseamnă cuvântul ăsta? [...]E masculinul de la nimfă. A, bun! Atunci e în regulă, zic."
Nu doar lumea e un mare carnaval, ci propria identitate este reprezentată teatral pe o scenă pe care câteva voci îşi dispută un autor. Cu vervă, cinism şi imaginaţie fără frâie, hâtrul Bibulie care nu-şi găseşte locul într-o lume rău făcută, matadorul alergat de taur în arena vieţii intră în competiţie locutorie cu maestrul ex cathedra, don Bazil, profesorul teoretician, ş.a.m.d. Pe cât de calme, însingurate, sobre sunt unele pasaje, pe atât de gălăgioasă e vânzoleala alter-egourilor imaginate ca mult lumească şi pitorească treime, iarmaroc, talcioc sau holoimăs de voci. Romancierul impusese scrisul la două mâini, interlocul, jurnalistul îşi descoperă abilităţi de ventriloc. "Eu însumi este un talcioc." sau chiar mai ingenios: "Individul este palimpseste" sunt formule sarcastice, ironice, ludice pentru o viziune asupra identităţii exprimată convingător şi în registrul sobru-meditativ: "Viaţa interioară e o peşteră cu mai multe nivele. Speologi neîncercaţi, coborâm cât putem către centrul nostru." Scriitorul scafandrier, pozând pe alocuri în sfântul Je m'en fiche (cu variantele Saint Nitouche sau Nestrecea), scrie despre "neliniştea care s-a stratificat. O nelinişte tip doboş torta. Orice făceam mi se părea că altceva ar fi trebuit să fac." Rezultă de aici că umorul nu este gratuit, că nu e formă defensivă, că e substanţial inadecvării, că e refuzul asimilării şi al propriei fixări într-o efigie. Aşa cum visa un autoportret prin delegaţie (o carte făcută doar din citate) sau să spună adevărul prin minciună literară, la fel spune lucruri esenţiale râzând, vieţii sau sieşi... în nas. Neacademica expresie îşi cere drept de prezenţă doar pentru că lucrurile sunt explicate în felul următor: "Totdeauna am fost convins că a da din când în când cu nasul (nu cu fruntea) de pământ e salutar." Asemenea invitaţii la conştiente loviri de zidul ridicolului având ca efect terapeutic luciditatea sunt peste tot în scrisul lui. De la a ţine sub control limbajul ("grebla, grebla" se aude uneori vocea din off) şi până la a gestiona cu naturaleţe mituri şi anchilozări culturale naţionale. Tratamentul recomandat e inspirat de Gombrowicz şi presupune tratarea caraghioslâcului prin caraghioslâc: "trebuie să ne desfacem de-a binelea de «dimensiunea românească a existenţei», de «sentimentul românesc al fiinţei», iar "râsul nostru nu trebuie să-i uite pe Noica, Eliade, Cioran, «părinţii noştri spirituali»".
Sunt, însă şi momente în care râsul este imposibil, când este blocat de contexte cu pretenţii paradisiace şi iz utopic: unele în estul comunist al sfârşitului de mileniu doi şi altele în tolerantul vest capitalist al începutului de mileniu trei. Resemnarea nu are în ea nimic rizibil, e doar tristă, dezolantă ca moartea a cărei ipostază este. Iată o notă din 1981: "Zile cu soare în vie, studente cuminţi, prea cuminţi s-au învăţat să rabde orice. Li se pare firesc. Asta e cea mai gravă deformare indusă de socialism: ni se pare normal ce trăim." Nici laşitatea drapată în rezistenţă nu reuşeşte să-i smulgă zâmbete. Una din cele mai intransigente judecăţi asupra mult discutatei rezistenţe prin cultură e în rândurile următoare: "Ni s-a oferit o jucărie: cultura. Aşa zicând, s-o salvăm... am preferat să rămânem infantili şi să ne jucăm cu zdrăngăneaua culturală: în ţarc ca orice ţânc. Oraşele, bisericile erau dărâmate, dar noi continuam să salvăm cultura." La polul opus, nu limitele, ci laxismul, toleranţa contemporaneităţii înăbuşă râsul. După ce îl citează pe Cioran: "Prea multă toleranţă suprimă râsul, de vreme ce acceptă orice fel de diferenţă", comentează: "spiritul de toleranţă face din noi nişte nesăraţi. Principiul toleranţă, modul de aplicare intolerant.". Râsul se vede neputincios şi în faţa efectelor aplicării principiului mai sus evocat: "Am intrat într-o stare de entropie, îngrămădiţi unii în alţii, însă fără legături. Singurătatea vitei de turmă."
Aflând din cartea unei doamne Linda că postmodernismul "Pune la un loc şi vesele şi triste [...] nu ştie ce e unitatea de ton" se declară un postmodernist natural, fără a se fi luat după alţii. Mereu elitist şi alergic la spiritul de turmă acceptă să intre în grădina mult prea încăpătoare a postmodernităţii în numele unei totale libertăţi care merge până la a-şi provoca cititorul să fie nu doar un pasionat de cărţi, ci şi un cartofor: "să şi le (fragmentele, ideile) amestece care cum vrea". Cu certe valenţe dramatice jurnalele inovează şi sub raport epic. Pe fondul unei îndoieli asupra rosturilor scrisului şi al unui aparent impas de construcţie şi de imaginaţie se profilează inedite strategii narative: dadaismul lexicografic (răsfoitul unui dicţionar activează nebănuite resorturi narative), parcurgerea unor documente asupra comunei Mehadia sau a ziarului Străjoţul cu benign şi neastâmpărat umor plus imaginarea vieţii din fundalul unor fotografii refac o belle époque bănăţeană. Când întâmplările minţii trenează textul e reanimat prin aventuri de noapte (a se citi onirice) sau întâmplări din realitatea imediată şi mai mereu anapoda ("am şi sentimentul aventurii: din trei zile, într-una laptele se termină înainte să ajung. E felul nostru socialist de a trăi periccolosamente.") Un fel de eseu dramatizat prinde contur prin tehnica de butăşire care produce un text-vâsc (nu rizom) bazat pe dialoguri subtile, rafinate, amuzante, gâlcevitoare, constant surprinzătoare cu scriitori din cei mai diferiţi sau cu sine însuşi în diferite etape ale redactării unui text. În Viaţa în paranteză imagina un jurnal triplu, "al doilea fiind comentariul ironic al primului, al treilea desfiinţarea amândurora", semn că dialogismul este fundamental pentru gândirea artistică a lui Livius Ciocârlie.
În ciuda unui experimentalism - fără paradă - şi a tonalităţilor fluctuante, prin autobiografism, autorul se ştie dublu conectat, deci, iremediabil inadecvat atât la modernism cât şi la postmodernism: "Autobiografismul suge la două ţâţe:este modern şi postmodern" Miel blând însă, autorul nu e niciodată şi, de altfel, respinge fără menajamente scriitorii care nu posedă "coasta de drac", acel ceva care să-i pună în dezacord cu lumea şi cu ei înşişi asigurându-le astfel, singularitatea - şi singurătatea. Autodefinindu-se "drac de lighioană", urcat în caleaşca postmodernismului, el condamnă infantilizarea, anestezierea, metastaza acestei vârste culturale ("e un mod al desfiinţării, nu al reabilitării, cum ar părea să fie"), în timp ce rosteşte cu veselia disperatului: "la postmodernism birjar, la postmodernism"!
Un tantinet reactionnaire (nu fără şarm), în dezacord substanţial cu epoca ce i-a fost dată, proiectându-şi o existenţă ideală cam între 1860 şi 1930, în "Timişoara pe la 1905 şi ca belfer la Junimea de la Iaşi", bolnav de inadaptare la propria viaţă, adolescent perpetuu, colecţionar de timp, nu şi de cronologie, trăind "în prezent, moment după moment", elitist, postmodern malgré soi, Livius Ciocârlie s-a grăbit, după cum afirmă, "să încheie pactul cu Philippe Lejeune ca să-şi toarne cenuşă autobiografică în cap."... Nu e doar capul e şi pajura adică pactul cu cititorul care este chestionat provocator asupra propriilor lui adecvări: "Convine îţi?" Şi cum şi-a dorit mereu doar anumiţi cititori, probabil, răspunsul aşteptat este: prefer să nu!