"Raped by rum and alien law" (violat de rom şi de lege străină) sună logo-ul unui scriitor australian. Inscripţia se găseşte acolo unde apele şi uscatul se întîlnesc, şi nu prin mezalianţe mutuale, în buricul Sydney-ului. Locul se numeşte Circular Quay. Pe pavajul lui, amintind mai mult de daurite guri de canal decît de stelele dedicate actorilor etc. de pe Sunset Boulevard din Los Angeles, se înşiruie mici rotunduri dedicate autorilor faimoşi la antipozi. Ca să le vezi, trebuie să priveşti în jos; ca să le citeşti, te înclini pînă unde miopia şi respectul coincid. Nemărginită de uscat şi ape, plaja fiinţelor trecute se întinde fără saţ - loc comun celor ce sînt şi celor ce vor fi turişti.
Ca încă o provocare de după incidentul Babel, Dumnezeu şi-a lăsat creaturile să-şi aşeze doar cîteva urbe pe guri de rai. Aşa s-au întocmit oraşele Istanbul, Capetown, San Francisco şi Sydney. Prin cel din urmă, geografia şi geometria se întîlnesc armonic în spiritul forţei ce ignoră fineţea. De aceea Sydney-ul e cel mai frumos oraş din lume. Frumuseţea lui e mai răpitoare decît o exprimă limba de lemn tocmai invocată. E aşezat pe malurile dantelate ale golfului Sydney în care oceanul intră şi iese ca la el acasă; e verde ca verdele, bogat fără să ştie să-şi ascundă modestia inexistentă; e rece şi spectaculos; e rupt de sine, dantelat, zdrenţuit, apetisant pentru nesuspicioşi, e crud cu cerşetorii, universal cu alcoolicii; e izbitor, e de neocolit. Urbe neaşezată dar reaşezată, se schimbă repede la mijloc, extreme şi scop: deşi cu vreo cincizeci de ani mai vechi decît Melbourne-ul, pare mai tînăr cu un secol lung. Pînă şi animalele de la grădina sa zoologică (Taronga, plină de urşi koala beţi lemn, de ornitorinci timizi, de lebede negre, păsăret multi-color şi -ciripitor, de crocodili cinici şi canguri înşiraţi pe categorii de greutate) parcă tocmai au ieşit din duş. În vîrtejul lucitor al înnoirilor oraşului e uşor să-ţi pierzi urmele, dar tare greu să le găseşti. Acolo timpul nu are răbdare, ci se divide pe neaşteptate.
Flancul stîng al Operei se deschide către grădina botanică şi către alte parcuri mari, cu baobabi (pe unul, ciufulit tare, era o plăcuţă: "Tare mi-a plăcut să mă las mîngîiat de oameni ca voi, dar acum, că sînt bătrîn şi lustruit de atîtea mîngîieri, vă rog să nu mă mai atingeţi"), cu eucalipţi, cu tufe colorate în colibri, cu lilieci roşietici agăţaţi, ciorchine, de crengi, şi cu o mulţime de ibişi, cu ciocuri lungi, subţiri şi încovoiate, care au obiceiul ciudat şi exemplar de a se hrăni unul pe altul - chiar aşa, ibisul care găseşte o bucăţică de pîine, o ia în cioc şi i-o dă altuia care, la rîndul lui, face la fel, nu ca porumbeii noştri, ca vrăbiile noastre ori ca locuitorii altor locuri.
Pe mîna Operei stîngă, însă, acum doi ani l-am cunoscut pe Attila, husar mîndru şi select, posesor al unui accent panonic în engleză neafectat de cele şase decenii petrecute în Australia. Lucrase pe şantiere (şosele, poduri, hidrocentrale, toate grele de piatră şi soare), dar opera vieţii lui, pe care mi-a prezentat-o în vreo patru ore, vorbind din ce în ce mai tare şi mai monosilabic, sub privirile amuzate ale ţalilor bronzaţi, nu e din domeniul construcţiilor. Opera e lingvistică şi se bazează pe ideea că limbile tasmaniene sînt fie de origine maghiară, fie maghiară nedeghizată. Am încercat să-l întreb dacă a încercat să dreseze un cangur cu comenzi ungureşti, dar mi-a zîmbit înţelegător. Asta se întîmpla la o terasă de pe flancul drept al Operei din Sydney, care, totuşi, dă şi merită mai mult, ca un stol de îngeri ce este. Între cîrciumi şi clădirea Operei există un spaţiu deschis flancat de o tribună de bănci de lemn, abruptă şi democratică precum un pupoar. Acolo jongleuri şi acrobaţi pe biciclete, band-uri şi barzi se produc, uite-aşa, în umbra deasă a amanţilor. Noaptea, locul are un aer de de Chirico, schiţat cîte o clipă de focurile de artificii şi de jocurile altor lumini: acolo e nimerit să te îndrăgosteşti.
În timpul doi, foarte repede după aceea, te dezdrăgosteşti. Parcă asediat de rafturile unei farmacii oculte, eşti dezintoxicat şi prelucrat pentru activităţi utilitare. Sydney-ul, care suferă inconştient de bovarism întrerupt, te foloseşte cu armele imparabile ale ofticii protestante a muncii. Între durerile vertenebrelor şi clinchetul rîsetelor, Sydney-ul mi s-a arătat anul ăsta ca o urbe fără imaginaţia de a avea un suflet multilateral dezvoltat. Butaforia divină nu se lipeşte de sufletul său propriu, pentru că pe acesta nu şi l-a coagulat încă. Să fie de vină brutalitatea intrării albilor în Australia? Masacrul organizat al aborigenilor? Să fie instinctul frust al puşcăriaşilor primei generaţii de colonişti? Mania vitezei? Nu ştiu destule pentru a o spune, dar la caracterul homuncular al sufletului oraşului contribuie şi aparenţa sa de operă de artă a realismului capitalist - a banilor prespălaţi. Condamnat la frumuseţe, oraşul în care fiecare zi e vineri arată, noaptea, ca un Tivoli mult multiplicat. Sydney-ul e ameninţat de deşert, verile-i sînt din ce în ce mai calde, incendiile spontane pornite din pădurile de eucalipţi ating uneori cartierele mărginaşe. Fragilitatea în faţa pericolului însufleţeşte spiritul de pionierat al australienilor, dar nu şi frumuseţea oraşului.
Carlos Fuentes spunea că Los Angeles-ul e oraşul viitorului: multicultural dincolo de măsură, el se pierde în întinderile sale nepremeditate şi, aruncîndu-şi tentaculele către alte ţărmuri pacifice, pacifică lumea prin fascinaţia pe care o emană. Sydney-ul e oraşul altui viitor, spre care omenirea s-ar putea îndrepta, într-un secol sau două, dacă jocurile nu-i vor ieşi bine. Aici frumuseţea apare dintr-o armonie care, din lipsă de rafinament, se transformă în sincopă; peisajul îşi divizează omenirea între oglinda sa şi neoglindirea ei. În plin soare - şi soarele scuză orice mijloace - această ruptură se reîntregeşte ca o monedă insesizabil falsă. Ruptură, tu, cum te-ai gătit, ca o prea-vergină natură!