La Malcontenta în faţa oglinzii

Barba ta veneţiană era o floare neagră de lotus,
pielea ta albă era satinul celui mai înmiresmat bărbat din lagună,
gura ta, dinţi avea ca nişte pene de înger
şi buze cu-nfăţişare de cireaşă.
Nu rosteai vorbe pribege, nu mă priveai şi nu m-atingeai.
Tăcut, întunecat şi singur erai.
Se zvonea că te-ai îndrăgostit de femeia zisă La Malcontenta.
Porţile închise ale patimii le-am frînt şi eu atunci,
dar fără să mă spulber, deşi cu tulburare.
Frumoasă era suferinţa ta şi pe dinăuntru era.
Iar spaimele mele zîmbeau cu dinţii strînşi.
Mă chinuiam ca o lebădă neagră cu ciocul bandajat în dantelă de mireasă.
Te sfîrşeai ghemuit ca un leu fără coamă şi gheare.
În oglindă, tu erai eu, o curtezană delirată,
iar eu eram tu, un singuratic al lagunei,
care pe jumătate voia să trăiască, pe jumătate să moară.