Anul trecut pe vremea asta, nişte amici ne duceau la capătul străzii noastre unde nu fuseserăm niciodată, la o cafenea proaspăt deschisă între nişte hale pustii şi părăginite. După nici un an, locul e de nerecunoscut: cele 45 de clădiri construite de-a lungul secolului XIX adăpostesc magazine, galerii de artă, restaurante şi cafenele, o mini-fabrică de bere, trei scene şi ateliere pentru artişti şi birourile a zeci de organizaţii artistice.
La intrare şade o piatră de moară adusă în 1831 de un morar scoţian, James Worts care şi-a ales acest loc ca să-şi construiască o moară pe malul lacului Ontario. După doi ani i s-a alăturat şi cumnatul lui, William Gooderham şi aşa s-a născut Gooderham & Worts. Povestea nu e cu "şi-au trăit fericiţi pîn' la adînci bătrîneţi" - în orice caz, nu toţi - pentru simplul motiv că după cîţiva ani, soţia lui James n-a supravieţuit unei naşteri, iar dl. Worts şi-a luat viaţa aruncîndu-se în puţul morii. Gooderham, care avea 14 copii, l-a adoptat pe orfanul nou-născut (unde merge mia, merge şi sută...) şi a dus afacerea mai departe concentrîndu-se pe distilarea alcoolului, o afacere rentabilă pentru orice port. La un moment dat, Gooderham & Worts era cea mai mare distilerie din America de Nord, cu peste şapte milioane de galoane de whisky pe an, fiind responsabilă de jumătate din taxele încasate în Canada. În anii '20 prohibiţia a ajuns şi pe malul ăsta al lacului Ontario iar de atunci a început declinul. După ce şi-a schimbat proprietarii de mai multe ori, în 1990 distileria a încetat să mai producă alcool. Locul a continuat însă să producă bani, fiind principala locaţie de filmare din Canada. Aici s-au filmat peste 800 de filme în ultimii zece ani - de la Chicago la videoclipurile lui Marylin Manson, de la X Men la The Recruit.
În mai 2003, după o campanie de restaurare masivă şi mai ales impresionant de rapidă, s-a deschis The Distillery Historic District, un "orăşel" în mijlocul metropolei dedicat artelor, culturii şi entertainment-ului în cea mai bine păstrată colecţie de arhitectură industrială victoriană din America de Nord.
The Distillery District se doreşte a fi ceva între SoHo-ul new-yorkez, Covent Garden din Londra şi La Terrazza din Barcelona. Galeriile prezintă atît artişti consacraţi, precum Ken Done, poate cel mai cunoscut artist australian, cît şi "lupi tineri". E evidentă grija cu care sînt aleşi "chiriaşii". Senzaţia pe care ţi-o lasă galeriile e unitară - nici sofisticăreală inutilă, nici underground aiuristic.
Nu toată lumea se ia excesiv de mult în serios: există un butic pentru accesorii de cîini care mai de care mai fanteziste, o patiserie care coace pe baza reţetelor folosite probabil de nevestele muncitorilor la Gooderham & Worts acum o sută de ani, un magazin de bijuterii vinde inele, cercei şi pandantive cu... ciment pe post de pietre preţioase.
O plimbare pe străzile de caramida ale Distileriei e o călătorie în lumea lui Charles Dickens (păstrând proporţiile: toaletele au uscătoare de mâini iar cărţile de credit Visa şi MasterCard sunt binevenite).
Farmecul locului stă şi în faptul că întotdeauna se întîmplă ceva, întotdeauna e ceva nou de văzut. Pe cele două scene permanente concertează în fiecare zi o trupă, fie ea de jazz, blues, funk, gospel, polka (de October Fest), sau mai ştiu eu ce... În weekend, străduţele Distileriei se animă cu tarabe de artizani şi artişti de (e)stradă. Asta cînd nu se organizează vreun eveniment special. Unul din cele mai haioase a fost Woofstock, un festival cu, pentru şi despre căţei.
La Balzac Café e un candelabru imens, scaune de cafenea pariziană şi o expoziţie de fotografie sau pictură care se schimbă relativ frecvent. Nici cafeaua nu-i rea deloc - o prăjesc la faţa locului iar cafeaua cu cana clientului e la preţ redus.
La Mill Street Brewery au o bere cum nu mai găseşti nicăieri. Pe gustate. Cristina înclina către Organic Lager, preferata mea e Weissbier, o bere nefiltrată. În caz de mahmureală, cu Coffee Porter împuşti doi iepuri: reţeta include boabe de cafea de la Balzac Café, de peste drum.
Pînă una alta sunt trei restaurante: o "scoicărie" (Pure Spirits Oyster Bar), un restaurant "sudist" (Boiler House) şi unul italian (1832), toate cu un decor deosebit şi un meniu care nu-i de lepădat.
Iar despre Pikto Café v-am povestit deja cîte ceva în articolul despre Jeff Harris.
Pe lîngă cărămida omni-prezentă, locul are un je ne sais quoi necomercial - nu găseşti aici nici una din francizele care au împânzit oraşele nord-americane. Şi ăsta nu-i un semn de izolare, dimpotrivă. The Distillery District a urcat rapid în topul organizatorilor de evenimente, fie ei PR-işti corporaţii, candidaţi la diverse funcţii publice sau wedding planners. Recent, Cadillac şi-a lansat ultimul model aici. Festivalurile internaţionale consacrate, sum sint cel de film sau de jazz, au inclus Distileria în agenda lor. La iarnă se plănuieşte o piaţă de Crăciun, un concurs de sculpturi în gheaţă şi cine mai ştie ce.
E fascinant cum un oraş întemeiat de emigranţi europeni şi care s-a lăbărţat enorm în ultimul secol îşi întoarce faţa către origini, lucru de înţeles pentru o ţară cu prea multă geografie şi prea puţină istorie.
Noi, cei veniţi din lumea veche, ne regăsim într-un mediu familiar, al străzilor înguste şi zidurilor de cărămidă, al teraselor cu bere şi/sau jazz, al fetelor îmbrăcate sexy - privelişte rară pe străzile nord-americane - care-şi strică tocurile pe pavajul imperfect...
E interesant cum acest district a fost întotdeauna atît de aproape de centrul oraşului, dar oarecum în afara razei vizuale a oamenilor. Aici a fost nucleul oraşului. Toate au început de aici. Acum se întîmplă din nou.
Toronto, 12 octombrie 2003