Viziuni cu madone (XIV)

Citiţi episodul precedent aici.

"Afară! Afară cu voi!"

Doamna Popescu lasă plasele din mână. Cu ochii holbaţi spre el, neliniştită.
"Ce-i, dragă, ce te-a apucat?"
"Ce m-a apucat?! Ceee m-aaa apuuucaaat?!"

Ştie...?!
"N-ai fost în stare să ai grijă pe fiică-ta, sau măcar să stai lângă curu' ei. Copii din flori! E vina ta, e doar vina ta! Tu eşti vinovată! Să vă luaţi catrafusele şi să vă căraţi din casa mea! Să vă căraţi dracu'! Şi ce copil? Monstrul ăla de fetiţă cu probleme de comportament?"
"Ce ţi-a zis curva aia de Ramona? Ce-aţi făcut aici? I-ai dat cumva şi nişte clei?"
"Încetează, femeie bătrână, nu ţi-e ruşine?"
"Să-mi fie ruşine? Ţie să-ţi fie ruşine că vrei să mă dai afară din casa mea!"
"Casa ta?! Asta-i casa mea, cumpărată din banii mei."
"Ce ziiici?! Eu am plătit-o, cu salariul meu, din gărzile mele, din nopţile mele nedormite, din ciubucuri, din găini primite, din economii. E luat de mine tot ce-i în casă."
"Nu mai inventa, femeie! Eu am cumpărat casa asta cu sudoarea frunţii mele. Maşina, tot ce-i aici e al meu."
Aiurea, tu nu dai un ban în casă, nu ştiu ce faci cu banii, dai tot cotoroanţei de maică-ta, mănâncă numai icre negre şi alte bunătăţi, ori dracu' ştie ce face cu banii pe care i-i dai, poate o să-şi facă în curând şi un lifting, ce crezi, sau poate şi o liposucţie! Te dai mare grande de Spania acum: tu ai făcut, tu ai făcut, tu ai făcut. Fără mine erai un nimeni, un nimic. Nu te mai lua nici dracu'. Şi ce răsplată am primit eu c-am făcut om din tine, un ofticos? Toţi banii îi dai ei, o îndopi, şi ştii ceva? Taică-miu săracu' fie-i ţărâna uşoară a avut dreptate. Ştii ce mi-a zis când te-a văzut prima oară?! Mi-a zis fata tatii, nu-l lua. E un fătălău."
"Aşa ţi-a zis tac-tu?!"
"Da, aşa a zis papa, dumnezeu să-l odihnească. Un fătălău, pentru că eşti băiatul mamei, tot timpul în fusta lu' maică-ta."
"Ştii ceva?! Mai bine ia-ţi catrafusele şi şterge-o, şi sun-o şi pe fii-ta şi anunţ-o că dacă vine acasă îi ard o mamă de bătaie de-o-nvineţesc! Să vă căraţi amândouă!"
"Vrei să dai tu în fata mea, neisprăvitule?! Tu?!"

Madam Popescu se repede asupra lui. Cristian încearcă să-şi apere faţa, dar ea loveşte şi zgârie unde poate.
"Femeie, dacă mă pun la mintea ta, te fac praf."
"Hai pune-te, hai pune-te, de abia aştept!"

Femeia se năpusteşte spre dormitor, apare cu un maldăr de haine, deschide uşa cu o mână, le aruncă pe hol. Apucă o cămaşă şi-o sfâşie urlând. Cristian se repede la ea şi-o prinde în braţe, strângând-o cu putere.
"Să te cari din casa mea, să nu te mai întorci niciodată!", urlă femeia.
"Taci, taci, că ne facem de râs. Ne facem de râs în tot cartierul."
"Ne-am făcut de râs de mult! Tu eşti singurul care n-a observat! Trebuia să te părăsesc de mult, de mult trebuia să-mi iau copilul şi să plec! N-am reuşit s-o feresc pe fetiţa mea de unul ca tine, de un vicios şi un beţiv, de un afemeiat nenorocit şi un violent."

Cristian îi dă drumul şi traversează holul spre scară. Va coborî acum. Îi aruncă femeii o ultimă privire. O privire care nu înseamnă nimic.
"Cară-te!", îi spune femeia. "Doar pleacă."

Apoi închide uşa.

Se aşează în sufragerie, la masă. Priveşte pe geam absentă. Viaţa ei. Viaţa ei.

Fata ei. Fetiţa ei căreia i-a împletit codiţe, i-a pieptănat părul.

Gândindu-se la lumea din jurul ei. Cum lumea din jurul ei involuează. Spitalul. Iar gândurile-i zboară spre munca sa de doctoriţă. Cât a degenerat şi aceasta. Înainte măcar avea o satisfacţie, salva câte un copil de la moarte din ghearele unei boli grave, şi ştia pentru ce munceşte. Munca ei avea o valoare. Acum îngrijeşte doar dizenterii. E atât de nefericită şi din cauza aceasta. Ce-i rămâne ei? Mâine se va trezi şi va merge spre spital, aşa cum face de zeci de ani deja. Cristian a plecat, Ivana este plecată de mult, în foarte multe sensuri. Departe de puterea ei de a ajuta. Ea, doamna Popescu, doamna doctor Popescu. Spitalul! Nu că întâlneşti o bunică ramolită care înmoaie suzeta copilului în gură, ci de la optsprezece până la optzeci numai reduse şi needucate. Pe vremea lui Ceauşescu parcă a lucrat într-o cu totul altă ţară. Pfui! Alte spitale nu primesc ţigani, căci înainte de revoluţie erau mai reţinuţi, mai cu bun simţ, mai în banca lor. Celelalte spitale le scriu pe fişă o boală infecţioasă şi îi trimit la gunoieri, adică Alexandrescu şi Colentina. Nu se îmbracă în pijamale, dorm în fustele lor suprapuse, nu deschid geamurile să nu le tragă curentul. Pute în saloane de nu poţi să stai. Nu se spală, iar când se duc asistentele să pună branula copilului, îşi ţin copii între picioare să le simţi toate mirosurile. Dar ce duhori incredibile.

Asistentele se luptă cu ele să deschidă geamurile pentru vizită, să le facă să-şi ascundă chiloţii împrăştiaţi pe peste tot şi ce lucruri mai au ele pe acolo. Aduc băutură pe secţie şi se îmbată, apoi se bat între ele. Că se bat între ele n-ar fi nimic, dar le trag o bătută la copii, probabil din frustrare că stau neregulate atâta vreme. Iar dacă înţeapă asistenta copilul de două ori, încep să facă circ: mi-ai nenorocit copilul, ce spital e ăsta, băga-mi-aş. Ce spital e ăsta băga-mi-aş p__a în el de spital! Ce, ăsta e spital? Ori dau indicaţii: de ce-l înţepi acolo? Înţeapă-l aici, că aici e venă. Îşi schimbă copii şi îi curăţă de fecale şi nu se spală pe mâini după. Apoi se miră de ce nu le trece dizenteria. Păi dacă bagă căcat în gura copilului în permanenţă?! Bagă întâi suzeta la ele în gură, cu carii, nespălate pe dinţi, îi mestecă mâncarea. Îşi pun copii să-şi facă treaba mare în mijlocul salonului, ori în gazonul din faţă. Cu inele de aur pe toate degetele, pline de aur la gât, se duc şi ele şi-şi ridică fustele şi defechează pe gazonul din faţă, sub ferestre. Dacă pui mâna pe clanţă, rar nu e căcat pe ea.

Nu le găseşti la vizită, ori la tratament, le caută asistentele prin curte, deşi e interzis să iasă de pe secţie. Dar se plâng de condiţii, că n-au condiţii, ce, astea-s condiţii?! Defechează pe jos în baie, ori pe capacul veceului, murdăresc pereţii cu excremente, îşi sting ţigările în linoleumul băii, iar linoleumul este plin de găuri. Că ce, asta e mâncare? Că ele nu mănâncă mâncarea asta la cazan din spital, că e împuţită, aşa că îşi cumpără pui la rotisor şi se strâng toate într-un salon pe jos, cu picioarele încrucişate şi mănâncă de pe ziar.

Un asistent s-a dus să facă tratament copilului, iar mama i-a zis, doarme copilul. Vino mai târziu. Mai târziu i-a zis: încă doarme. A venit şi mai târziu, dar îi veniseră vizitatori. Atunci el s-a enervat şi a spus: atunci nici nu-i mai fac tratament. Bineînţeles că după ce-au plecat vizitatorii s-a dus şi i-a făcut, dar tot s-a trezit cu reclamaţie la minister, că cică a refuzat să facă tratamentul.

A venit un prezentator de televiziune cu copilul bolnav la noi acum jumătate de an. N-a strâmbat din nas că era şi o ţigancă în salon, n-a comentat mâncarea. Ne-a mulţumit din toată inima, dar ţigăncile n-au condiţii. Vin nişte formulare o dată la trei luni cu întrebări despre calitatea serviciului medical, condiţii, mâncare, iar ele dau cele mai proaste calificative. Ba mai scriu şi comentarii agramate, cu scris de oligofrenă, că nici nu înţelegi ce-a vrut să zică. Ţi se întoarce stomacul pe dos. Ţi se întoarce stomacul. Iar ele nici nu au după ce bea apă acasă, n-au nici unde să pună capul. Fişele se centralizează, se introduc în calculator şi ne ia directorul la tras de urechi.

Iar dacă se întâmplă ceva copilului, medicul e de vină. Una două este dat în judecată, una două ajunge în puşcărie.

Regula este să nu iasă copii cu branulele de pe secţie, dar pe ţigănci le lăsăm, că ne e frică de ele. Dacă se apucă să ne înjure pe ţigăneşte, a nu, că e bine dacă te înjură pe ţigăneşte, că nu înţelegi, dar te înjură în română şi te ameninţă cu moartea, iar atunci dai înapoi. Există două reguli: una pentru ţigănci, şi una pentru românce. Aşa că pleacă cu puradeii şi-i lasă să se joace în noroi, în gunoaie, în praf, cu branulele pe mâini, iar dacă se infectează, cine-i de vină? Doctorul.

Asta e viaţa ei, se gândeşte doamna Popescu. Munca, un dezastru respingător, acasă, dezastru, alături de un bărbat care nu o înţelege. Cum a ajuns aici? Când?


Partea bună, şi totuşi rea a unui om este capabilitatea de a trăi în acelaşi timp şi în trecut şi în prezent şi în viitor. Astfel timpul se expandă la infinit, este mai mult decât doar prezentul, este o sumă de timpi însumaţi. Aşa că el, stând acolo dezolat în faţa rafturilor cu mazăre, făină, orez, iaurturi şi brânzeturi, trăieşte pe ascuns naşterea neştiută a unui copil de sex feminin, cei patru ani scurşi de la calamitatea pe care acest copil a comis-o când a crescut, secretul, minciuna, fuga de acasă a Ivanei, întoarcerea ei neexplicată, destinaţia necunoscută a fugii ei, motivul acum evident al întoarcerii, acela de a-i pune pe mămica şi pe tăticu' să-i ia copilul înapoi, plus viitorul. Unul nu roz. Unul plin de dezamăgiri, prost croit de la bun început. Un viitor dureros, în care nimic bun n-are cum să mai apară.

Ivana, ca un copil răsfăţat şi capricios, vrându-şi jucăria înapoi, iresponsabilă, neserioasă, incapabilă să aibă grijă de ea sau să ia măcar o hotărâre corectă. Nevastă-sa, alt aspect al greşelii. Complicea fetei imature şi destrăbălate. O hotărâre, o decizie corectă, un verdict. Mai bine se preface că e o zi oarecare, n-a fost alungat din casă iar acum face cumpărături ca să meargă la mama lui, o femeie în vârstă, de care-i e ruşine. Nici nu ştie ce explicaţie să-i dea.

Priveşte oamenii care vin din contrasens pe culoarul supermarket-ului. Feţe de bărbaţi îi trec prin faţa ochilor pierzându-se în spatele lui înapoi în anonimitate. Dintr-o dată devine conştient că este atent doar la bărbaţi. A, da, tatăl copilului. Asta era. Încearcă să fixeze în acea masă de chipuri trăsăturile celui care i-a abuzat fetiţa. Nimeni n-a zis nimic de abuz, dar în ochii lui aşa apare. Există un tată, un bărbat străin care s-a aplecat asupra trupului îngust al fetei sale, făcând lucruri de neimaginat. Cu patru ani în urmă. Nici măcar nu şi-o mai poate aminti pe Ivana cu patru ani în urmă. Un copil. Cine a îndrăznit? Se simte furios. Nu-şi poate imagina. Ivana avea un aer şi-o alură de copil, încă are aerul ăla şi acum. N-a pierdut o frântură din el. Faţa rotundă, albă, zâmbitoare, politicoasă. Coada de cal. Pe vremea aia era prietenă bună cu August, umblau mereu împreună. Aici se produce un declic în mintea bărbatului. August, corupătorul. Nici nu ştii ce zace sub aspectul lui de martor al lui Iehova. Ea cu un copil de gât. N-a văzut niciodată cu ochi buni prietenia aia, acum ştie de ce. Instinctul l-a avertizat. El n-a ascultat îndeajuns de instinct, aşa că a sfârşit învins, târât în noroi. Ar trebui s-o pună pe nevastă-sa s-o întrebe totuşi dacă a fost violată. În mintea sa rămâne singura posibilitate.

Începe să studieze cutia frigorifică în care cadavre de peşti stau întinse pe gheaţa fărâmiţată. O duhoare neplăcută se răspândeşte în aerul neventilat. Nici cea mai vagă asemănare. Greu de crezut că fetiţa aia a cărat în pântece un copil. Cu ochii ei stupizi, mari, prea zâmbitori, de victimă, îi trece prin cap pentru o secundă bărbatului prin cap. Neapărat să pună întrebarea aia. Dar vorbele i-ar sta în gât. Ar vrea să afle că fetiţa lui a fost violată? Încearcă să-şi amintească chipul fetiţei de patru ani pe care tocmai a cunoscut-o, dar nu poate. O fărâmă de om antipatică şi ţeapănă, cu o privire îndârjită. Şi natura asta. De ce copii n-au nimic în comun cu proprii părinţi?

Îşi aminteşte vag de un băiat pe care Ivana l-a adus casă. Poate amintirea datează chiar de atunci, din perioada aia. Da, un băiat înalt, politicos, cu un nume ciudat. Valeriu, sau aşa ceva. Sau Vincenţiu. Ar putea fi Vincenţiu. Toţi au nume d-astea pretenţioase de-o vreme. Ion nu mai e un nume destul de bun să descrie pe nimeni. Privind-o pe Ivana ca pe-un premiu. A, sau încă unul, da, unul blond, nu foarte înalt, cu umeri laţi, care vorbea prea tare. Ăla trebuie să fie, nenorocitul. Poate găsi cu uşurinţă nişte asemănări. De la cursul de tenis. Nu, August, da, August. Aveau tot timpul ceva de trăncănit împreună. Şuşoteau ceva prin colţuri. Atunci trebuie să-şi fi complotat desfrânarea.

Desfrânarea.

Citiţi următorul episod aici.