Viziuni cu madone (XV)

Citiţi episodul precedent aici.

Când August spune: "Hai să gândim numai gânduri pozitive", ea îşi dă seama că e un vis. Visez, îşi spune, nu e decât un vis nenorocit, dar apoi visul o trage în el, iar ea uită că doar visează. "Hai să chemăm spiritele", continuă August. "Nu, nu, hai să spunem numai lucruri frumoase, ca piesuţele colorate să mănânce entităţile globulare întunecate."
"Ceee? Nu are sens ceea ce spui."
"Uite-o", îi arată cu braţul August.

Ivana se răsuceşte.
"O vezi? Fiinţa aceea albă de lumină."

Ivana încuviinţează uşor din cap.
"Hai s-o întrebăm dacă mâine plouă", propune.

Apoi încep să înoate prin aer spre ea. Cerul e bleu şi clar, şi-i poartă încotro doresc ei.
"E oarbă", îi aduce aminte August, "... dar are vedere spirituală. De ce s-o întrebi ceva aşa de banal, precum dacă mâine o să plouă?"
"Nu ştiu, vroiam să ştiu dacă să-mi iau umbrela sau nu."
"Ivana...", o mustră el.
"Da, ai dreptate. Atunci ce s-o întrebăm? S-o întrebăm când vom muri?"
"Valeria nu răspunde la asemenea întrebări."
"Dar la ce fel de întrebări răspunde ea?"

August râde. Încă vreo trei mişcări din braţe şi sunt îndeajuns de aproape.
"Vezi cele mai mici particule ale eterului şi mişcările lui?", o întreabă şoptit August. "Vezi ce culori frumoase are Valeria?"

Ivana priveşte spre Valeria. Nu vede nicio culoare. Stă nemişcată într-o poziţie nefirească, cu acel ceva specific celor nevăzători. Poartă o rochie albă lungă, părul pieptănat spre spate, deşi nu lung, iar faţa ei osoasă este palidă. Globii oculari mişcându-se în toate direcţiile, un pic de alb întrevăzându-se unde pleoapele ar trebui să se lipească, dar nu se lipesc perfect.
"Vă pot vedea centrii energetici radianţi", le spune Valeria. "Văd o fiinţă albastră şi o fiinţă roşie. Cea roşie este femeie. Cum te numeşti, fata mea?"
"Cr... Ms... Ar... ", se chinuie Ivana să-şi rostească numele, dar simte că nu-şi mai poate mişca limba, că nu se mai poate coordona.
"O cheamă Ivana", răspunde August pentru ea.
"Aşa... Şi ce anume vrei să mă întrebi, Ivana?", zice femeia şi ridică uşor braţele în aer, cu palmele în sus.

Însă Ivana nu poate vorbi. Încearcă să-şi mişte gura: îi este imposibil.
"Aşteaptă", îi spune Valeria. "Nu e nevoie să vorbeşti. Ştiu ce vrei să mă întrebi. Uiţi că eu sunt clarvăzătoare? Milioane de oameni au trecut pe la mine prin cabinet, iar eu i-am uşurat pe fiecare de povara sa."

Apoi ridică arătătorul de la mâna dreaptă. Ivana priveşte înspre locul pe care-l arată, dar nu, femeia nu-i arată nimic, doar se concentrează.
"Vrei să ştii dacă Andreea, fetiţa Ilenei, cunoştinţa mamei tale, mai este în viaţă. Lasă-mă să mă concentrez şi-o să-ţi dau imediat răspunsul."
"Ivana", aude o voce mică lângă ea. Se răsuceşte. Ioana se află lângă ea. "Vino să-ţi arăt ceva. Furnicile muşcă?" Fetiţa o trage de mână, dar ea nu se mai poate mişca şi nici nu mai poate vorbi.
"Andreea, fetiţa din casa de la curbă.", spune Valeria şi dă din cap a înţelegere. Pare în contact cu ceva. Ascultă calmă spre ceva. Apoi începe să bălmăjească:
"... asistenţa Inspectoratului... Pompierii şi Apărarea Civilă... la dispoziţie o barcă... căutările din mlaştini... ne-a declarat purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie Judeţean... au fost verificate cu cangea lacurile şi urmează... să fie siguri că trupul micuţei nu se află pe fundul apei... două săptămâni de căutări... poliţia a puricat zona... a scotocit subsoluri de blocuri, câmpuri şi păduri... Cuvântul răpire se află pe buzele tuturor... Cheia pe care fetiţa o purta mereu la gât a fost găsită de părinţi pe jos, în cameră. Pernele erau şi ele căzute lângă pat. Mai mult, părinţii au găsit o clamă de prins părul, pe care fetiţa nu şi-o scotea singură niciodată. Când Andreea pleca dimineaţa la şcoală, mama sa îi aranja părul, iar seara tot mama o ajuta să îşi desfacă agrafele."

Ivana priveşte spre Ileana, care se află la câţiva paşi în spatele Valeriei, îmbrăcată toată în negru, iar aceasta îi spune:
"Oriunde ar fi, oricât rău i-ar fi făcut cineva, doar s-o găsim... Că e copil şi o facem noi să uite. O vindecăm"

Apoi începe să plângă.
"Azi-dimineaţă preotul a deschis cartea şi a spus că trăieşte", zice Ileana, mama Andreei. "Mi-am abandonat serviciul şi merg zilnic la biserică. Mă rog tot timpul. În Dumnezeu îmi sunt speranţele. Colegii ei de clasă au mers de asemenea la biserică şi s-au rugat împreună, sperând ca ruga lor, care vine din adâncul sufletelor lor curate de copii să fie ascultată acolo sus, în cer."

Apoi deodată o vede pe maică-sa, pe madam Popescu, stând în mijlocul foarte multor copii. Nu ştie de unde-a apărut, ori când. E la depărare şi îi face cu mâna. Mulţi copii, copii între cinci şi opt ani. Stau strânşi în jurul ei, strânşi unii în alţii, cu toţii cu faţa spre Ivana, ca la fotografiat. Să fie sute de copii. "Ăia-s copii mamei tale", îi explică August. "Toţi copii pe care i-a cumpărat ca să-i scape de nenoroc. Sunt toţi ai ei."
"Deci sunt fraţii mei acum?", gândeşte Ivana, dar tot ce îi iese pe gură este "Mmmîînngg...".

Apoi August se răsuceşte spre Valeria, mulţumit că i-a putut fi de ajutor Ivanei, fără să ştie că ea a rămas cu o întrebare fără răspuns.
"Valeria, cum o să fie vremea mâine?"

Valeria se întrerupe din delirul ei, şi ca trezită din somn spune:
"Mâine o să fie soare, dar de sâmbătă vin norii, dinspre pădure, vin nori negrii cu gheaţă. O să cadă ploaie grea."

Se uită spre ei de parcă i-ar vedea, şi le spune:
"Ceea ce vezi cu ochii este o minciună. Adevărat este doar ce vezi cu ochii minţii. Ceea ce vezi cu ochii închişi e mult mai frumos. Adevărul adevărat nu se află pe lumea asta."

Apoi se răsuceşte şi începe să se îndepărteze.

Ivana simte că-şi poate mişca în sfârşit limba în gură.
"Cine a fost asta?", urlă. "A fost Fecioara Maria? Fecioara Maria?"

August pluteşte deasupra ei şi are un zâmbet moale, e clar că n-o aude.
"Fecioara Maria?!"

Se simte isterică, înnebunită, o ia razna acum. Îmi pierd minţile, îmi pierd minţile. Mă simt părăsită. Voi dispărea acum. Voi dispărea. Ştii de ce sunt aici, ştii, nu? Sunt aici pentru că. Pentru că. Pentru că. Stau aici singură. Pe trepte. Singură, singură. Singură.

Priveşte în jur auzindu-şi propriile cuvinte. Şi e adevărat. Se află pe trepte, la Universitate. Visez, îşi spune, visez. Dar visul o absoarbe în el.
"Fiecare zi e o călătorie pe care nu ştiu dacă o s-o termin", îi spune August care stă în faţa ei, răsucit de plecare, doar cu faţa uşor spre ea. Apoi se îndepărtează, şchiopătând.
"Trezeşte-te", aude.

Deschide ochii, iar mama ei stă deasupra ei, zgâlţâind-o. Camera ei se întoarce stabilă, toate obiectele palpabile existente se reîntorc pe rând, redându-i liniştea obişnuită. Pasivitatea sa, înapoi. Dincolo de geamuri iarna interminabilă. Structura de care are nevoie.
"Ai avut probabil un coşmar, căci urlai. Hai, nu mai dormi, vino să-mi ţii de urât. Dacă taică-tu nu mai e aici acum... Chiar aşa, te duci azi să-l aduci înapoi?"


Citiţi următorul episod aici.